I. Abandonul școlar invizibil – factor perturbator în cultura de securitate actuală

I. Abandonul școlar invizibil – factor perturbator în cultura de securitate actuală

posted in: Uncategorized | 0

Abstract

Articolul dezvoltă situația actuală a sistemului de educație din România, prin raportare la standardele de securitate umană, de calitate a vieții și la drepturile omului și explică de ce abandonul școlar invizibil este un factor perturbator pentru securitatea umană.

Leviathanul societății moderne contemporane îl reprezintă gradul scăzut de educație, o insecuritate de tip „soft” cu  repercusiuni atât la nivel micro-individual (stadii și forme de cunoaștere), cât și la nivel macro-social (națiunea ca produs cultural).

Într-o lume a globalizării, se identifică o  puternică solidaritate privind sectorul educației, cu precădere în prevenirea și combaterea abandonului școlar. Mistificarea statisticilor presupune existența unui abandon școlar invizibil, derapaje privind calitatea, ceea ce conduce la o aplicare defectuoasă a programelor intervenționiste. Un sistem educativ deficitar atrage stări de insecuritate sau de criză. Statul devine un factor destabilizator al echilibrului individului, fiind necesară operaționalizarea obiectivă a politicilor publice pe care instituțiile le propun.

În susținerea unei contribuții imperative de identificare a fenomenului de abandon invizibil, am dezvoltat o etapă de cercetare a situației absenteismului și abandonului școlar în mediul rural, folosind observația sistematică, studiul de caz, analiza de documente și ancheta prin interviuri. În contextul confirmării existenței abandonului școlar invizibil, statul trebuie să răspundă intereselor individului, raportându-se echitabil față de toți actorii sociali implicați în proces. În concluzie, printr-o semnalare obiectivă a vulnerabilităților și riscurilor din sistem, se pot elabora strategii și politici educaționale coerente și se poate eficientiza organizarea internă a sistemului de învățământ românesc.

 

1. Introducere

În viziunea lui Kevin Robins, „evoluţia pieţei mondiale implică urmări profunde privind culturile, identităţile şi stilurile de viaţă”.[1]

Globalizarea, văzută din perspectivă economică, atrage transformări culturale ce constituie aşa-numita globalizare culturală, în contextul mcdonaldizării[2]. Astfel, societatea se construiește din perspectiva unor dimensiuni caracteristice omului modern – „eficiența, calculabilitatea, previzibilitatea, controlul”[3], toate în contextul dominanței tehnologiei non-umane. Pe de o parte, dispunem de avantajul eficientizării, pe de altă parte, societatea se dezumanizează, devenind standardizată. În sistemul de învățământ de exemplu, testele grilă sunt modele ale mcdonaldizării și se caracterizează prin avantaje și dezavantaje specifice. Evaluările sunt mai rapide atât din perspectiva elevului, cât și a profesorului (evaluări manuale sau automate), însă nu mai sunt valorificate creativitatea, scrierea tradițională, chiar caligrafia. Obiectivul major îl reprezintă ușurarea muncii și sporirea confortului, gândirea logică fiind treptat înlocuită cu memorizarea.

 

Educația în prezent

În prezent, educaţia este supusă economiei profitului imediat şi unui profund proces de masificare, fiind neglijate principiile, valoarea formativă, cunoaşterea dezinteresată, responsabilizarea traversând o perioadă de criză. Mondializarea a venit ca un răspuns la întrebările şi la dificultăţile globale, însă este o forţă cu două tăişuri. Pe de o parte, se identifică o perspectivă negativă prin tendinţele egalitariste din prisma înlăturării decalajelor, modernizarea continuă a tehnologiei, supremaţia limbii engleze, în defavoarea identităţii naţionale şi a diversităţii culturale. Pe de altă parte, perspectiva pozitivă nu-i deloc neglijabilă – egalitatea de şanse, lărgirea unei pieţe fără frontiere în sistemul educaţional şi dezvoltarea structurilor de comunicaţii ce ignoră coordonatele spaţio-temporale.[4]

România post-decembristă a fost marcată de numeroase reforme, însă nu e suficientă o reformă instituţională, ci o restructurare din temelii. După 1989, s-a tot vorbit despre o Românie aflată într-o continuă tranziţie către democraţie, lăsând loc permanent imperfecţiunilor, superficialităţilor. A luat naştere astfel, cu acceptul decidenţilor politici, o Românie a carenţelor, în care lipsa de iniţiativă şi erorile sunt informal permise.

 

2. Educația românească – între fundament și provocare în cultura de securitate actuală

 

Evoluţia culturii de securitate

Dacă până în anul 1990, în relaţiile internaţionale era suficientă o clasificare a securităţii de tipul naţională şi internaţională, odată cu căderea comunismului am asistat la reconceptualizarea securităţii. Deoarece ultimele decenii au fost caracterizate de evenimente precum terorism internaţional, încălcarea drepturilor omului, conflicte etnice şi religioase, foamete sau probleme ecologice, specialiştii studiilor de securitate au gândit ca fiind necesară o clasificare mai extinsă a tipurilor de securitate.

Au apărut astfel perechi de concepte tot mai des utilizate precum: securitate tradiţională (folosită până în momentul sfârşitului Războiului Rece) vs securitate umană (folosită, în special, după acest moment), securitatea individuală vs securitate colectivă, securitate regională vs securitate continentală, respectiv securitate globală.

„Securitatea este un drept fundamental al fiinţei umane. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-o manieră care permite apararea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi a comunităţilor umane.[…]Securitatea este rezultanta unui echilibru dinamic între diferitele componente ale unui mediu de viaţă.”[5] Aceasta înglobează securitatea dezvoltării umane, respectiv drepturile omului. Prin educație, sunt minimizate riscurile societale, se stabilesc procese evolutive ale individului din punct de vedere socio-economic, cultural, psihologic, fiecare individ dispunând de dreptul său universal la educație.

 

Hard Security vs Soft Security

Un cuplet conceptual cuprinzător îl reprezintă elementele – Hard Security vs Soft Security. Prin acesta, s-a făcut trecerea dinspre ameninţări (dominante la început), spre riscuri şi vulnerabilităţi. În acest context, experţii ONU optează pentru o definiţie a securităţii ce include două categorii de riscuri, pericole şi ameninţări la adresa sa:

– de tip „hard” (în perioada Războiului Rece) – terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra şi inter-statale etc.;

– de tip „soft” (în ultimele decenii) – sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.[6]

Securităţile hard şi soft nu presupun doar tipuri de instrumente pentru diferite tipuri de probleme ci, mai degrabă, îşi propun găsirea unor soluţii.

 

Securitatea umană

Securitatea umană este o paradigmă apărută după Războiul Rece și se referă la vulnerabilităţile globale ale omenirii. Astăzi, securitatea umană este parte integrantă a studiilor relaţiilor internaţionale, a globalizării, a drepturilor omului, a dreptății și responsabilității.[7] Astfel, soluția ce ar putea veni în sprijinul securității umane e determinată de un spirit participativ, intervenționist, nu neapărat din punct de vedere militar.

Securitatea umană cunoaşte o legătură importantă cu drepturile omului, acesta fiind unul dintre principalele sale obiective. Provocarea cu care se confruntă comunitatea internaţională în prezent constă în ideea potrivit căreia absenţa respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ar face ca dorinţa pentru o pace durabilă să fie imposibilă, iar securitatea umană să rămână la stadiul de iluzie.[8]

Securitatea umană se află în relație de interdependență cu drepturile omului și demnitatea umană. Parinaz Kermani afirmă că „avantajele teoretice ale securității umane izvorăsc din autoritatea morală a drepturilor omului […] și garantează drepturile omului, securitatea și dezvoltarea durabilă”.[9] Mai exact, securitatea umană cuprinde „drepturile omului, buna guvernanță, accesul la educație și la asistență socială și asigurarea că fiecare individ are oportunitățile și alegerile sale pentru a-și realiza potențialul.”[10] Calitatea vieții este cel mai important aspect al securității umane ce face referire la raportul dintre condițiile de trai al omului, acțiunile, nevoile și aspirațiile sale.

 

Conceptul de securitate umană în lume

Conceptul de securitate umană a fost definit pentru prima oară în cadrul „Raportului pentru Dezvoltare Umană” (1994) ce aparţinea Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (United Nations Development Program – UNPD). Dacă la început, în raport, securitatea umană făcea referire exclusiv la securitatea graniţelor sau la apărarea intereselor internaţionale ale statului, mai târziu au fost aduse în atenție și necesitățile individului. Se vorbește astfel despre o „nouă securitate”[11], în contrast cu vechile strategii de securitate, axate pe securitatea statului.

La nivel european, UE promovează între statele partenere pacea, securitatea, prosperitatea, ideea de lume durabilă, buna guvernanță, statul de drept, multiculturalismul, precum și rolul activ al Organizației Națiunilor Unite, evidențiat îndeosebi prin principiile Cartei ONU. Pentru ca toate aceste perspective să devină realizabile, devin esențiale acțiunile de eradicare a sărăciei, împotriva corupției și a criminalității organizate, gestionare eficace a resurselor intelectuale, fără de care ar scădea calitatea instituțiilor, calitatea mediului de afaceri, într-un cuvânt performanța națională.

În contextul globalizării, sunt importante dialogul, legăturile comerciale, parteneriatele de cooperare naționale și internaționale, toate abordate din perspectivă holistică. Migrația și mobilitatea pot aduce beneficii importante pentru UE și țările partenere, dacă sunt gestionate corespunzător[12]. Se poate observa un determinism în raportul inclusiv educație – securitate umană, valabil atât la nivel mondial, precum și la nivel național.

Educația  < Securitatea economică < Securitatea socială < Securitatea umană

 

Securitate şi democraţie în România

Educaţia românească este mai mult decât un concept, o structură, un sistem, este o industrie. Aceasta stă la baza stabilirii standardelor de securitate umană și de calitate a vieții (raport necesități-aspirații), aflate în continuă interacțiune. Se tinde către un sistem educativ funcțional, competitiv și democratic, centrat pe individ, însăși problematica securității umane având în centrul preocupărilor sale individul.

Democratizarea sistemului de învățământ și a educației se caracterizează printr-o sporire a libertății de expresie, prin lărgirea orizonturilor de viziune și de acțiune, prin noi direcții instructiv-educative (predare-evaluare). În democrație, individual reprezintă nu doar centrul problematicilor de securitate ci și, în general, centrul de interes în jurul căruia funcționează întreaga societate. Se pune accent pe evoluția individuală, pe unicitatea personalității și pe factorul performanță.  Dacă perioada comunistă avea un grad crescut de alfabetizare, aplicat simultan cu uniformizarea maselor, democrația deschide perspective și se opune cenzurii. Se observă o evoluție de la educarea frontală, uniformă, construită pe pragmatism și pe productivitate, la ghidajul către progresul prin creativitate, prin factori motivaționali, voluntariat, etc. Dezvoltarea diferențiată e constituită pe ritmul specific fiecărui actor social.

 

Rolul și caracteristicile educației

Educația are rolul de a dezvolta aptitudinile fizice și mentale ale copilului pentru a-l pregăti pentru o viață adultă sănătoasă și activă. Protecția drepturile copilului este o preocupare de mare interes la nivel național și internațional, de la această tematică luând naștere politici publice menite să susțină incluziunea socială, egalitatea de șanse, progresul, meritocrația, autonomia și valori precum dreptatea și respectul.

UNICEF, unica organizație a Națiunilor Unite consacrată copiilor valorifică cinci drepturi fundamentale enunțate de Convenția Internațională a Drepturilor Copilului: dreptul la identitate[13], la sănătate, la educație, la protecție și la participare (libertatea de expresie). Dreptul la educație cuprinde formarea cadrelor didactice, distribuirea materialului școlar, motivarea și mobilizarea școlară, construirea de școli. Articolele 28 și 29 din Convenție subliniază că „statele recunosc dreptul copilului la educație și trebuie să încurajeze organizarea diferitelor forme de învățământ secundar accesibile tuturor, să asigure unanim accesul la învățământ superior, în funcție de capacitățile fiecăruia”[14]

Educația se raportează la fiecare dintre elementele specifice conceptului de securitate umană cu care se află în relație de interdependență – securitatea economică, securitatea hranei, a sănătății, a mediului, securitatea personală, politică și a comunității. „Fenomen antropologic complex de formare a personalităţii umane prin activități de transmitere culturală”[15], educaţia este un proces aflat în interdependenţă cu alte procese, din diferite discipline. Educaţia este expusă diversităţii, este complexă şi generoasă în perspective şi oportunităţi.

 

Leviathanul societății moderne contemporane

Leviathanul societății moderne contemporane îl reprezintă gradul scăzut de educație, această insecuritate de tip „soft” având repercusiuni atroce atât la nivel micro-individual, cât și la nivel macro-social. Dacă în spațiul micro, individul este reprezentat în stadii și forme diferite de cunoaștere, în spațiul macro, națiunea este un produs cultural integrator. Națiunea este privită ca „procesualitate socială”,[16] iar educația constituie un factor important în asigurarea securității naționale și a echilibrului social. Prin educație, se cultivă conștiința națională, identitatea, tradițiile, idealurile și valorile autentice. Actorii sociali care contribuie la educație sunt școala, familia, instituțiile statului, societatea civilă, biserica aceștia fiind totodată și cei care exercită presiuni asupra securității naționale. Un sistem educativ deficitar atrage stări de insecuritate sau de criză.

„Națiunea reprezintă organizarea socială construită pe suport etnic, capabilă să se reproducă, individualizată printr-o veritabilă unitate lingvistică și culturală, delimitată spațial față de alte organizări sociale similare prin frontiere capabile să le mențină în împrejurări istorice favorizante și care constituie mediul sociale cel mai prielnic pentru dezvoltarea ființei umane.”[17] Analizând definiția de mai sus, nivelul cultural caracterizează națiunea în interiorul căreia i se conservă identitatea și se dezvoltă individul. Astfel, funcționalitatea unui stat depinde de gestionarea sistemelor din interiorul lui. Un sistem educativ precar, o rată crescută a absenteismului și a abandonului școlar constituie o vulnerabilitate la adresa securității naționale.

 

Viața socială și abandonul școlar

Viața socială prezintă o stare de securitate relativă sau de insecuritate, cuprinzând securitatea individului (a persoanei) și a colectivității din care face parte (a socio-organizațiilor). Printre vulnerabilitățile, riscurile și amenințările agresive non-militare se numără presiunile și ostilitățile economice, politico-diplomatice, informaționale și tehnologice, migrația, „penetrația culturală”[18]. Cea din urmă face referire la statele cu tendințe expansioniste care invadează și discreditează valorile, identitatea țărilor insuficient motivate de conservarea propriei conștiințe naționale. În acest context, mass media are un puternic efect de control a populației, dezinformând, manipulând și incitând masele.

Abandonul școlar este atât sursă, cât și consecință a insecurității economice, iar „securitatea socială este o sursă majoră a securității economice”[19]. Prin deducție logică, abandonul școlar este sursă a insecurității sociale (individuale și/ sau colective).

Dacă națiunea este privită ca „procesualitate socială”,[20] educația constituie un factor important în asigurarea securității naționale și a echilibrului social. Prin educație, se cultivă conștiința națională, identitatea, tradițiile, idealurile și valorile autentice. Actorii sociali care contribuie la educarea poporului – școala, familia, instituțiile statului, societatea civilă, biserica sunt și cei care exercită presiuni asupra securității naționale.

 

Bibliografie

[1] Robins, Kevin, Tradition and Translation : National Culture and ist Global Context, în J.Corner şi S. Harvey, Enterprise and heritage: Crosscurrents of National Culture, Londra, 1991, pp.28 şi urm.

[2] Conceptul de mcdonaldizare îi aparţine sociologului german Max Weber, fiind preluat și l-a valorificat de către George Ritzer în McDonaldizarea societății.

[3] http://culturatorul.ro/mcdonaldizarea-societatii/

[4] Boari, Vasile, Ghergina, Sergiu, Murea, Radu, Regăsirea identităţii naţionale, Ed. Polirom, Bucureşti, 2010, pp. 61-62

[5] Pigui, Traian, Colocviu strategic, Nr. 10 (XXII), august 2004, Securitatea economică şi securitatea umană globală, General de brigadă dr. Traian Pigui , http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs10-04.pdf

[6] Sarcinschi, Alexandra, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 15

[7] Idee rezultată din analiza structurii hărții site-ului www.humansecuritygateway.com, http://www.humansecuritygateway.com/siteMap_fr.php

[8] Ramcharan, Bertrand, articolul Disarmament Forum, Strengthening Disarmament and Security, 2004, nr.1, ”Human Rights and human security, p. 39

[9] Kermani, Parinaz, The Human Security Paradigm Shift: From an „Expansion of Security” to an

„Extension of Human Rights”

http://www.peacecenter.sciencespo.fr/journal/issue1pdf/kermani_parinaz.pdf.

[10] Zamfir, Cătălin, Calitatea vieții în Dicționar de sociologie, coord. Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, București, 1998,  pp. 79 – 80.

[11] https://prezi.com/etqkuekfu8mf/securitatea-umana-si-sociala/

[12] Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul economic și social european și Comitetul regiunilor, Strasbourg, 22.11.2016

file:///C:/Users/Rodica/Downloads/cwp_2017_ro.pdf

[13] „Copilul are dreptul la un nume la naștere, la o naționalitate și în măsura în care este posibil, să-și cunoască părinții și să fie crescut de ei” (Articolele 7 și 8 din Convenția Internațională a Drepturilor Copilului).

[14] Articolele 28, 29, Convenția Internațională a Drepturilor Copilului, https://www.unicef.fr/userfiles/livretParlementUNICEF100107v2.pdf, 18.03.2017.

[15] Popa, Nicoleta Laura, Antonesei Liviu, Labăr Adrian Vicenţiu, Ghid pentru cercetarea educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 15

[16] David, V. Aurel, Națiunea. Între „starea de securitate” și „criza politico-militară”, Ed. Licorna, București, 2000, p.7.

[17] Ibidem, p.30.

[18] Boncu, Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocare și soluții, Ed. Amco Press, București, 1995, p. 83.

[19] Kingson, Eric H., Schulz, James H., Social Security in 21st Century, Oxford University Press, 1997, p. 91

[20] David, V. Aurel, Națiunea. Între „starea de securitate” și „criza politico-militară”, Ed. Licorna, București, 2000, p.7.

Articol redactat de Rodica Liseanu

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply