România – între cultura strategică și cultura de securitate

România – între cultura strategică și cultura de securitate

posted in: Uncategorized | 0

Abstract

Parcursul României în ceea ce privește securitatea națională a fost unul sinuos. De la obediență forțată față de URSS, la o doctrină a „războiului întregului popor”, România a ajuns să îmbrățișeze valorile occidentale. În cadrul Strategiei Naționale de Securitate a României din anul 1999 s-a statuat linia sa de dezvoltare: integrarea în comunitatea euro-atlantică. Astfel, parcursul României în domeniul securității a înregistrat progrese însemnate în perioada de preaderare la NATO, respectiv UE, dar mai ales după ce aceste două obiective naționale au fost îndeplinite.

 

1. Introducere

Interesele și obiectivele statelor variază în funcție de prioritățile pe care guvernele le fixează. Hans Morgenthau, reprezentantul de marcă al realismului în relațiile internaționale, afirmă că interesul primordial al statelor este acela de a acumula putere (Morgenthau 2013, p. 45). Kenneth Waltz, reprezentant al neorealismului afirmă că interesul statului este, la cel mai mic nivel supraviețuirea și la cel mai înalt nivel, dominația (Waltz 1979, p. 118). Pentru constructiviști, interesele statelor nu pot fi stabilite în mod obiectiv. Sunt create și recreate de identități și valori, care la rândul lor sunt influențate de interacțiunile dintre comunități/ societăți. Din perspectiva liberalilor/ neoliberalilor, interesul statelor este acela de a promova și stabili relații bune în vederea prezervării păcii. Acest lucru poate fi cel mai bine realizat prin relațiile de interdependență dintre state, manifestate în special la nivel economic.[1] Dacă realiștii puneau accentul pe stat, liberalii pun accentul pe individ, astfel că pentru cei din urmă, bunăstarea și securitatea individului este mai importantă.

Luând în considerare acești factori, putem observa că statul ar avea două funcții importante: asigurarea bunăstării și a securității. Pentru prima funcție, statul apelează la resorturi pe care le consideră oportune și relevante, stabilind relații economice cu alte state și aplicând politici care să contribuie la creșterea nivelului de bunăstare. În ceea ce privește a doua funcție, ea reprezintă un subiect mult mai sensibil pentru că este direct legată de existența statului ca formă de organizare politică.

Cercetătorii care se ocupă de studiul securității se confruntă cu imposibilitatea de a pune într-un cadru exact acest concept. Pe lângă problema definirii propriu-zise a conceptului de securitate, oamenii de știință din domeniu încercă să răspundă și la o serie de întrebări precum securitatea cui, față de cine, câtă securitate, prin ce mijloace, la ce costuri, în ce perioadă de timp (Baldwin 1997, pp. 9-17)? În acest fel putem observa cât de complicat devine un proces care la o primă privire se arăta a fi ușor de interpretat și analizat.

În același timp, s-a încercat și determinarea specificității securității și valențelor pe care acest concept le-a cunoscut atât la nivel teoretic, cât și la nivel practic. Am în vedere două întrebări de cercetare: 1. Care este diferența dintre cultura strategică și cultura de securitate? și 2. Se poate vorbi despre o cultură de securitate în cazul României? Lucrarea va prezenta mai întâi dimensiunea teoretică a culturii strategice și a culturii de securitate și diferențele dintre cele două. Cea de-a doua parte a lucrării suprinde parcursul României în ceea ce privește domeniul securității, în special prin analiza unor documnte și declarații oficiale.

 

2. Cultura strategică și cultura de securitate

În cadrul relațiilor interaționale, componenta militară a reprezentat pentru o perioadă lungă de timp instrumentul principal pentru îndeplinirea obiectivelor naționale. Statele nu au ezitat să apeleze la mijloace violente pentru atingerea scopurilor stabilite. Era un lucru general acceptat că o politică de forță este necesară. Așa cum și Clausewitz susținea, războiul este de fapt continuarea politicii cu alte mijloace. Vorbind despre război, secolul XX a scos la iveală cele mai nefaste evenimente din istorie: cele două conflagrații mondiale. Bilanțul lor a tras un semnal de alarmă asupra mijloacelor de purtare a unor astfel de războaie, dar mai ales asupra consecințelor pe care le pot avea pentru întreaga umanitate.

Din perspectivă teoretică, după cel de-Al Doilea Război Mondial, realiștii au câștigat teren în cadrul relațiilor internaționale, vocea lor fiind auzită în special prin lucrările lui Hans Morgenthau. Argumentând în favoarea unei naturi umane egoiste, căutând în permanență să acumuleze putere, adepții teoriei realiste au aplicat această perspectivă și la nivelul statelor. Așadar, în plan internațional statele urmăresc îndeplinirea propriului interes care este definit în termeni de putere. Desigur, istoria vorbea de la sine în favoarea teoriei realiste. Moștenind realpolitik-ul, teoria realistă evidenția de ce promotorii librelismului internațional[2] nu au putut anticipa a doua conflagrație mondială. Ba mai mult, au existat voci care au argumentat că aplicarea wilsonialismului în perioada interbelică a funcționat mai degrabă ca un catalizator pentru amplificarea tensiunilor dintre state, ignorând de fapt realitatea.

Puterea, în contextul anilor `50 ai secolului trecut, era direct asociată cu ideea de supraviețuire. Într-un mediu anarhic, incertitudinea este omniprezentă, astfel că numai cei capabili să se apere își pot păstra suveranitatea. Observăm așadar importanța puterii și a forței în cadrul realțiilor internaționale, unde securitatea poate fi abordată din perspectiva a două domenii: politic și militar. Granița dintre cele două este greu de trasat pentru că rareori, în perioada Războiului Rece, pe plan internațional s-a putut discuta despre un domeniu în lipsa celuilalt.

Pentru punerea în acord a domeniului politicii cu domeniul militar s-a făcut apel la metode de planificare sistematică, iar preocupările pentru conceptualizarea securității au crescut semnificativ. Instrumentul principal de realizare a acestui obiectiv a fost identificat cu termenul de strategie. Cuvântul strategie provine din limba greacă (strategos) și este înțeles ca artă a generalilor, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război (Zulean 2015, p. 14). În literatura de specialitate putem observa înclinația spre asociere a termenului de strategie cu domeniul militar.[3] Colin Gray, preluând ideea mai sus menționată a lui Clausewitz, afirmă că strategia este legătura dintre puterea militară și scopurile politice (Gray 1999, p. 17). Într-o accepțiune mai puțin rigidă, strategia poate fi definită și ca modalitatea în care decidenții vor folosi puterea de care dispune statul pentru a exercita controlul asupra unor seturi de circumstanțe și areale geografice cu scopul de a atinge obiective care susțin interesele statului (YRAGER, Towards A Theory of Strategy: Art Lykke and The Army War College Strategy Model).

Dacă termenului de strategie i se poate atribui o definiție, strategia în sine având un rol eminamente instrumental, termenul de cultură este mult mai controversat. Din perspectivă teoretică, rolul culturii în relațiile internaționale a fost accentuat în special de adepții constructivismului.[4] Astfel, o definiție a culturii ne este oferită de Katzenstein: cultura se referă atât la standardele evaluative (norme, valori), cât și la standardele cognitive (reguli și modele) care definesc actorii sociali din sistem, cum se comportă și cum se raportează unii față de ceilalți (Katzenstein 1996, p. 47). În același timp, cultura este definită ca un set de idei, atitudini, tradiții, modele de gândire și modalități particulare de acțiune transmise în mod continuu, fiind specifice mai mult sau mai puțin unei comunități de securitate stabilite într-o anumită zonă geografică cu o experiență istorică unică (Gray 1999, p. 51).

Am definit termenii de strategie și cel de cultură. Pasul următor este punem împreună aceste două concepte pentru a observa particularitățile pe care le are cultura strategică. În acest sens, demersuri importante au fost făcute de Alistar Johnston care, prin analiza mai multor perspective, adoptă următoarea definiție a culturii strategice: sistem de simboluri, care stabilește preferințe generale și de durată prin determinarea rolului și a eficacității forței militare în relațiile dintre state și prin prezentarea acestora într-o manieră factuală astfel încât alegerile strategice să apară, fără echivoc, realiste și eficiente (Johnston 1995, p. 16).

Câteva precizări trebuie făcute până în acest moment. Am observat, din definiția strategiei că aceasta a fost folosită cu preponderență în asociere cu domeniul militar. Rigiditatea și complexitatea acestui domeniu au solicitat instrumente adecvate care să determine cursul de acțiune. Mai mult, având în vedere sensibilitatea subiectului legat de utilizarea forței și a violenței în anumite circumstanțe, la care se adaugă consecințele acestor utilizări, se justifică pe deplin necesitatea unei abordări rațional-instrumentale. Totuși, formularea unei strategii la nivel de stat nu înseamnă că toate statele au aceeași abordare. În funcție de resursele pe care le dețin, inclusiv poziționarea geografică și relațiile cu alți actori, statele aleg să-și particularizeze strategiile. Însă dincolo de acești factori contextuali, teoreticienii s-au preocupat și de specificul națiunilor. Cu alte cuvinte, ei s-au întrebat dacă există sau nu caracteristici ale națiunilor care le determină să aibă o anumită abordare în ceea ce privește securitatea. În acest fel se justifică interesul pentru determinarea culturii strategice a unei națiuni.

Având în vedere auspiciile sub care s-au desfășurat relațiile din perioada Războiului Rece și importanța domeniilor politic și militar, nu este de mirare de ce, în cele mai multe rânduri, securitatea a fost privită ca fiind direct proporțională cu forțele/ capabilitățile militare pe care un stat le deținea. Contextul lumii postbelice a propulsat militarul pe agenda politicilor înalte[5] alături de politic, eclipsându-le pe celalalte (economic, social, cultural) care erau considerate domenii subsidiare.[6]

Relevanța politicului împreună cu militarul nu poate fi contestată în anii `50-`80. Însă, în ciuda acestei prioritizări, unii autori au acordat atenție și celorlalte domenii pe care decidenții le considerau mai puțin relevante. Astfel, întâlnim un reprezentant de marcă al studiului securității, Barry Buzan. Lucrarea sa „Popoarele, statele și frica” publicată în 1983 a deschis arii de cercetare noi: economic, societal, cultural, de mediu. În același timp, această nouă abordare a securității a încercat[7] să diminueze din perspectiva stat-centrică (postulată de realiști) aducând în atenție individul.

Surpriza de proporții de la finalul anilor `80 și sfârșitul erei bipolare a reprezentat o oportunitate deosebită pentru redimensionarea studiilor de securitate. Astfel, chiar dacă și înainte de 1990 s-au făcut cercetări profunde ale securității care depășeau aria politic-militar, ele nu au putut fi aplicate și înțelese pe deplin din cauza relității istorice. Considerat în mod simbolic o victorie a liberalismului internațional, unde individul este plasat în centrul preocupărilor teoretice, momentul 1990 a adus o gură de aer proaspăt securității. Anii `90 sunt cunoscuți pentru această preocupare față de individ: securitatea individuală.

Începând chiar cu Buzan, se identifică o serie de amenințări și vulnerabilități (Buzan 2014 [1991], pp. 120-150)  care nu țin cont de granițele statelor și față de care un răspuns unilateral ar fi ineficient. Astfel se dezvoltă o serie de alternative care propun o abordare mult mai cuprinzătoare. Se poate observa o extindere a studiului securității pe orizontală și pe verticală: nu doar domeniile se diversifică, se adaugă un nou referent al securității. În acest fel, blocajul politico-militar poate fi depășit și subiecte de curând considerate a fi de importanță secundară ocupă agenda politică la cel mai înalt nivel.

Extinderea securității în acest fel a generat preocupări pentru analiza culturii de securitate înțeleasă ca un model de realizare a securității care pune împreună o varietate de componente interconectate (reguli, instumente, practici etc.) ce sunt incluse într-un set particular de relații de putere  (Kaldor 2016, p. 4). Cultura de securitate poate fi definită și ca suma credințelor, valorilor, practicilor insitituțiilor și indivizilor care determină ce se consideră a fi un pericol sau o situație de insecuritate în cel mai larg sens și care sunt modalitățile/ mijloacele pentru contracararea lor (Daase 2010, p. 22).

Comparând cele două modele de abordare a securității, putem observa încă din definițiile lor cea mai relevantă distincție și anume atenția pentru componenta militară. Este totuși important să precizăm că nu are loc un proces de înlocuire totală. Sectorul militar nu este înlocuit, ci este mai degrabă completat cu o serie de domenii care sunt la fel de importante. Desigur, comparând perioadele în care sectorul militar avea importanța cea mai mare unii autori ar putea fi de acord că e mai degrabă vorba despre o substituire, dar, în fapt este vorba despre o completare. Statele au limitat folosirea forței, dar nu au renunțat la politica de forță; ele încă investesc în domeniul miliar. Vorbim despre îndreptarea atenției și către alte probleme. Astfel, sectorul militar este complementar și nu incompatibil cu celelalte domenii.

 

3. România – între cultura strategică și cultura de securitate

Parcursul istoric al României, analizat din perspectiva celor două concepte tratate anterior ne va relava dacă ele s-au dezvoltat în aceeași măsură la noi în țară. În cele ce urmează vom apela în special la documente și declarații oficiale, dar și la evenimente și fapte istorice relevante din acest punct de vedere.

În cazul României, în formularea politicii de securitate din perioada 1945-1989 a trebuit să se țină cont de raportul cu statele NATO, raportul cu statele Pactului de la Varșovia și raportul cu statele nealineate (Ghica 2007, p. 159). România s-a aflat de la începutul erei bipolare în sfera de influență a URSS astfel că a trebuit să se conformeze doleanțelor acestui hegemon. Din punct de vedere al culturii strategice, putem spune că ea a fost înghițită de cea a Uniunii Sovietice. Flexibilitatea și libertatea de a alege nu au reprezentat nici pe departe opțiuni pentru politica de securitate a României.

Instrumentul represiv intern – Securitatea – a fost puternic politizat astfel încât o distincție între domeniul politic și autoritățile polițienești nu se putea realiza. Legătura cu sistemul sovietic era una directă pentru că aceștia exercitau controlul, pe de o parte, prin consilierii existenți în armata română, dar mai ales prin instruirea personalului armatei și al Securității în structuri similare ale URSS (Denize 2005, p. 235). „Reforma organismului militar din anii 1947-1955 a urmărit cu perseverenţă instituirea deplină a conducerii partidului comunist asupra forţelor armate. Din punct de vedere instituţional, acest fapt s-a concretizat, în octombrie 1948, prin transformarea Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă în Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA), secţie a Comitetului Central al PMR, cu rolul de a elabora directive anuale privind sarcinile organelor politice, organizaţiilor de partid şi organizaţiilor Uniunii Tineretului Muncitor referitoare la pregătirea de luptă şi politică.” (Otu 2009, p. 286).

Un set de valori care să determine caracterul distinct al culturii strategice a României în acea perioadă poate fi cu greu identificat, dacă nu chiar inexistent. Îmbrățișând ideologia comunistă, România a fost nevoită să se conformeze liniei moscovite. În plus, până la momentul retragerii Armatei Roșii de pe teriotirul țării în 1958, liderii de la București au avut încă și mai puțin spațiu de manevră.

Moartea lui Stalin (1953) și, ulterior, venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea Partidului (1965) ar fi reprezentat o distanțare față de linia moscovită, fapt pentru care România a avut posibilitatea de a-și fixa o serie de obiective distincte în  ceea ce privește politica de securitate. Există, desigur, opinii împărțite și la acest nivel. De exemplu, unii autori afirmă că această schimbare la nivelul politicii de securitate națională a fost mai degrabă o iluzie. Distanțarea față de Moscova s-a realizat parțial numai la nivel economic, nicidecum la nivel politic, mai ales pentru că eram sub directa protecție a Uniunii Sovietice datorită capabilităților nucleare pe care le deținea (Ghica 2007, pp. 160-161). Unul dintere cele mai relevante momente care au reliefat poziționarea distinctă a României față de Moscova a fost invadarea Cehoslovaciei din 1968, Ceaușescu refuzând să trimită trupe, ulterior denunțând actul de intervenție al URSS: „(…) am constatat că în Cehoslovacia conducerea partidului era stăpână pe situaţie şi că nu împărtăşim punctul lor de vedere că acolo există elemente contrarevoluţionare şi considerăm că este o gravă greşeală intervenţia militară în Cehoslovacia.” (Otu 2009, p. 202).

Pe lângă atitudinea sfidătoare arătată de Ceaușescu, momentul 1968 a avut un impact semnificativ și pe plan intern. Poziția Uniunii Sovietice față evenimentele de la Praga și caracterul intruziv al rușilor i-au determinat pe liderii de la București să redefinească politica de apărare națională. La nivelul conducerii PMR se răspândise teama unei intervenții sovietice în România, mai ales că Ceaușescu arăta o deschidere către relațiile economice cu statele din vest. În acest context a luat naștere doctrina de „război al întregului popor” care avea scopul de a angaja toate resursele statului (umane și materiale) în contracararea unei agresiuni externe. Trebuie menționat că această doctrină se transformase nu numai într-un instrument de respingere a unui eventual atac din partea NATO, ci și într-un instrument de descurajare a unei agresiuni sovietice (Ghica 2007, p. 162).

Avem așadar exemplele unui model de organizare la nivel de stat care, în primă fază înfățișeză o planificare dictată de autorități externe, pentru ca ulterior să arate semne de schimbare semnificative. Conform datelor istorice, perioada de sovietizare a României a afectat profund politicile în domeniul securității și, după cum am afirmat mai sus, am fost efectiv înglobați în modelul URSS. Departe de a putea fi numită o cultură strategică, „disidența” românească înițiată în anii `60 poate fi privită ca o particularitate a sistemului românesc. Totuși, personal consider că acest model de organizare a fost pus în practică datorită contextului istoric favorabil și este departe de a putea fi considerat un element al unei culturi strategice. Într-adevăr, preocuparea pentru domeniul militar/ polițienesc s-a menținut, investițiile în acest sector fiind păstrate, mai ales cu scopul de a consolida aparatul de control de la nivel intern. Dar faptul că România și-a permis aceste variații la nivelul securității în funcție de anumite perioade istorice, scoate în afara problematicii existența unei culturi strategice propriu-zise.

Așa cum am văzut anterior, dacă ideea de cultură strategică punea accentul pe rolul dimensiunii militare a unui stat, cultura de securitate înglobează mai mult decât această simplă abordare. Până la momentul căderii „cortinei de fier” statele din estul Europei au rămas prizoniere ale unor politici impuse, însă odată cu acest moment ele au primit libertatea de a se orienta în funcție de propriile interese. Statele din vestul Europei au cunoscut o tranziție moderată de la o abordare stat-centrică la o abordare care punea accentul pe individ, în timp ce statele aflate sub tutelă sovietică s-au trezit brusc în fața unei realități total diferite.     Această schimbare radicală a contextului intern și internațional s-a putut observa  în  cazul României prin confuzia pe care o întâlnim la nivelul liderilor politici. Primele două documente care statuau politica de securitate a țării[8] erau încă prizoniere ale viziunii realiste/ neorealiste caracteristice Războiului Rece, ele identificând în continuare statul ca principal referent al securității și amenințările la granițele sale ca fiind de primă importanță.

În a doua jumătate a anilor `90 o perspectivă ceva mai clară începe să prindă contur. Semnarea Declarației de la Snagov (1995)[9] și depunerea oficială a candidaturii pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt două momente cheie în dezlvoltarea unei culturi de securitate a României. A urmat în 1997 semnarea perteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii (Parteneriatul strategic România-SUA ).

Vidul creat de implozia Uniunii Sovietice a fost treptat acoperit de prezența tot mai mare a modelelor vestice pe care statele au ales să le adopte. În acestă direcție a mers și România. În cadrul Strategiei Naționale de Securitate a României din 1999 se precizează „Strategia de securitate națională a României se bazează pe opțiunea clară și irevocabilă de integrare în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea-Europeană. În același document, pentru prima dată, este stipulat ca obiectiv „garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor” înaintea „apărării statului național român…” (Strategia de securitate națională a României 1999). Această primă reorientare asupra referentului securității are o importanță majoră și trebuie înțeleasă în contextul mai larg al preocupărilor de politică externă ale României. Faptul că în 1995 România a semnat oficial aplicația pentru aderarea la UE a însemnat că ea accepta îndeplinirea condițiilor de aderare: criteriile de la Copenhaga (Conditions for membership) stabilite încă din 1993. Accentul pus pe individ și asigurarea securității acestuia au reprezentat o schimbare de paradigmă propriu-zisă, schimbare care aducea principii liberale/ neoliberale după o perioadă puternic caracterizată de principii realiste/ neorealiste.

Într-o democrație funcțională, unul din principiile care trebuie respectate este acela ca domeniul militar să nu fie politizat. În legea 51/1991 există specificații clare cu privire la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele din armata română. Fac această precizare pentru că, la nivel național, cu sprijin extern, s-au făcut eforturi considerabile în sensul delimitării politicului și al militarului și impunerea unui control civil (Zulean 2005). În acest sens trebuie menționată și Strategia Militară a României din 2000 care specifica „misiunea principală a armatei este de a garanta cetățenilor României respectarea strictă a drepturilor omului, într-un stat suveran, independent, unitar și indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeană și euroatlantică, în condițiile unui regim politic bazat pe democrația constituțională, sub un strict control democratic civil asupra forțelor armate.” (Strategia Militară a României 2000, p. 4).

Ulterior, în Strategia Națională de Securitate din 2001 prespectivele de abordare a securității se extind și mai mult prin faptul că apar precizări care fac referire la amenințările neconvenționale și modalitatea prin care pot fi combătute. Astfel printre amenințările principale la adresa României se numărau terorismul, precaritatea economiei, catastrofele naturale. Strategia de Securitate Națională din 2001 a fost ultima strategie de dinainte de aderarea la NATO (2004). Avem unul din cele două obiective majore deja îndeplinite. În 2007 s-a realizat și cel de-al doilea obiectiv major, ceea ce se stipula în Strategia de Securitate Națională din 1999 fiind pe deplin îndeplinit.

În strategiile care au urmat (2006, 2010 și 2015) s-a păstrat linia de dezvoltare euro-atlantică. În cadrul fiecăreia se precizează importanța apartenenței României la cele două structuri internaționale și devotamentul pe care țara trebuie să îl arate atât pentru îndeplinirea propriilor interese, cât și pentru buna funcționare a organizațiilor ca întreg. Desigur, în cadrul fiecărei strategii sunt mențiuni punctuale ținând cont de obiectivele strategice dictate de realitatea internă și contextul internațional, dar în nici una dintre ele nu lipsesc precizările cu privire la Uniunea Europeană și NATO care aduc după sine un set particular de valori și principii.

 

4. Concluzii

Am avut în vedere în lucrarea de față două concepte principale cultura strategică și  cultura de securitate. În prima parte a lucrării am definit cele două concepte, identificând pentru fiecare dintre ele cel puțin câte două definiții. S-a putut observa încă de la început complexitatea atât a domeniului securității, cât și a culturii.

În cazul culturii strategice am identificat accentul pus pe domeniul militar ca semn distinctiv. În cazul culturii de securitate, diferit de conceptul anterior, am observat o reconceptualizare a securității care a contribuit la dezvoltarea domeniului de analiză prin includerea mai mulor sectoare și inclusiv a considerării individului ca referent al securității.

În ceea ce privește România, o cultură strategică specifică înainte de 1989 ar putea fi cu greu identificată pentru că am fost puternic influențați/ controlați de viziunile politice ale URSS. Aceasta, prin puterea pe care o deținea a dictat statelor din propria sferă de influență direcțiile de dezvoltare în domeniul securității. Am observat cum, în mod sistematic, Moscova a dorit scăderea potențialului militar al României. Sub continua amenințare externă, România a încercat să-și consolideze securitatea națională prin adoptarea doctrinei „războiul întregului popor”. Totuși, considerarea acestei doctrine o caracteristică a culturii strategice ar însemna extinderea viziunii unui număr foarte mic de politiceni la întregul popor. Or, această doctrină trebuie mai degrabă analizată contextual. Într-adevăr, ea poate fi privită ca o componentă a strategiei în sine, dar nu ca un tipar al strategiei care a existat indiferent de perioadă.

În ciuda neidentificării vreunui model al culturii strategice în perioada 1945-1989, am continuat analiza pentru a vedea ce valențe a căpătat securitatea după momentul căderii „cortinei de fier”. În urma scurtei analize pe care spațiul ne-a permis-o am identificat schimbări majore, cel puțin la nivel teoretic, prezente în cadrul documentelor oficiale.

Ideologia comunistă se afla în opoziție directă cu principiile liberale, astfel că înainte de 1989 era imposibil de conceput o viziune care să aibă în centru individul. Perioada imediat următoare îndepărătrii dictaturii ceaușiste a fost caracterizată de incertitudine, dar a doua jumătate a anilor `90 a condus România către comunitatea euro-atlantică. Crearea unui set de valori și norme caracteristice unei comunități de securitate dint-un areal geografic necesită timp și poate fi analizat mai ales în retrospectivă fapt pentru care nu ne grăbim să conchidem că am identificat specificitatea culturii de securitate a României. Demersuri în acest sens trebuie și merită întreprinse în continuare, dar în urma celor prezentate anterior putem vorbi, cel mult despre o „protocultură” de securitate, dacă luăm în considerare faptul că, indiferent de coloratura politică pe care țara a avut-o, strategiile de securitate națională au precizat rolul apartenenței României la UE și NATO deopotrivă punând acccent pe valorile democratice, domnia legii, drepturile omului, dar mai ales pe securitatea individuală privită din mai multe perspective și nu doar din cea militară sau politică.

*Analiza culturii strategice și a culturii de securitate este un subiect cel puțin ambițios. Lucrarea de față nu reprezintă nici pe departe o analiză exhaustivă a culturii strategice sau a culturii de securitate. Ea reprezintă un punct de plecare pentru eventuale cercetări, dar în același timp nu are pretenția de a inova acest domeniu de analiză.

[1] Costul războiului ar depăși costul medierii și a relațiilor deja stabilite, astfel, în cazul unor divergențe, războiul nu va putea fi privit ca un instrument adecvat de rezolvare a problemelor.

5 Numit în multe rânduri wilosnianism datorită președintelui american care l-a promovat, Woodrow Wilson, dar și idealism.

[3] Vezi, de exemplu, scrierile lui Colin Gray, Edward Lutwak sau Sun Tzu, Clausewitz, Jomini.

[4] Emmanuel Adler, Alexander Wendt, Peter Katzenstein, Martha Finnemore, Peter Haas, s.a.

[5] „high politics”

[6] „low politics”

[7] Spunem a încercat pentru că în viziunea Școlii de la Copenhaga statul a rămas totuși subiectul de referință în relațiile internaționale, rolul individului fiind în continuare mai mic în comparație cu cel al statului. În plus, Barry Buzan, chiar dacă discută și despre individ în cartea sa, este considerat a fi în continuare un adept al realismului.

[8] „Concepția privind securitatea României” din 1991 și „Concepția integrată privind securitatea națională a României” din 1994.

[9] Un moment deosebit datorită faptului că era pentru prima dată, după căderea comunismului, când liderii celor mai importante partide din România consfințeau pentru direcționarea clară a României către puterile vestice.

Bibliografie

  • Baldwin, A., David 1997. „The concept of security”, Review of International Studies, (1997).
  • Buzan, Barry 2014 [1991]. Popoarele, statele și frica. (Chișinău: Editura Cartier).
  • Concepția integrată privind securitatea națională a României, (1994).
  • Concepția privind securitatea României. (1991).
  • Daase, Christopher 2010. National, societal and human security: on the transformation of political language. Historical Social Research 35, 4, pp. 22-37.
  • Denize Eugen; Mâţă, Cezar 2005. România comunistă. Statul şi propaganda 1948 – 1953.Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun.
  • Ghica, Luciana, Alexandra; Zulean Marian 2007. Politica de securitate națională. Iași: Editura Polirom.
  • Gray, S., Colin 1999. Modern Strategy. New York: Oxford University Press.
  • Gray, S.,Colin 1999. „Strategic culture as context: the first generation of theory strikes back”. Review of International Studies, 25, 1, pp. 49-69.
  • https://ec.europa.eu/neighbourhood-enlargement/policy/conditions-membership_en.
  • Johnston, I., Alastair 1995. „Thinking about Strategic Culture”, International Security. 19, 4, pp.32-64.
  • Kaldor, Mary 2016. „Global Security Cultures: A Theoretical Framework for analysing Security in Transition”. Security in Transition, London: SiT/WP/06/16.
  • Katzenstein, J., Peter 1996. The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics. New York: Columbina University Press.
  • Morgentahu, J. Hans 2013. Politica între națiuni. Iași: Editura Polirom.
  • Otu, Petre 2009. Reforma militară și societatea în România (1878-2008). București: Editura Militară.
  • Parteneriatul strategic România-SUA, https://www.mae.ro/node/4944.
  • Strategia de securitate națională a României – „Stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă și integrare euro-atlantică” (1999).
  • Strategia Militară a României, (2000).
  • Waltz, Kenneth 1979. Theory of international politics. Massachusetts: Addison-Wesley Publishing Company.
  • Yrager, H., Richard, Towards A Theory of Strategy: Art Lykke and The Army War College Strategy Model, http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/army-usawc/stratpap.htm.
  • Zulean, Marian 2005. Reforma sistemului de securitate în România (1989 – 2004). București: Editura Universității Naționale de Apărare.
  • Zulean, Marian 2015. Strategiile de securitate națională. București: Editura Tritonic.

 

Articol redactat de Alexandra Timofte

 

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply