Războiul din umbră: despre intelligence în societatea cunoașterii

Războiul din umbră: despre intelligence în societatea cunoașterii

posted in: Uncategorized | 0

Introducere

Serviciile de informații au atras mereu atenția și au trezit imaginația publicului larg. De la filmele clasice cu super-spionul de tip James Bond, mereu pregătit pentru a salva lumea de către forțe oculte, până la mai puțin extravagantele, dar mult mai realistele romane de spionaj ale scriitorului britanic John le Carré. Deși o întreagă literatură ficțională și de specialitate a fost dedicată acestui subiect, foarte puțini sunt cei care înțeleg pe deplin scopul, activitatea și mijloacele unui serviciu de informații, respectiv caracteristicile definitorii ale intelligence-ului modern, dar și istoria tumultoasă a acestui domeniu, relevanța și implicațiile sale fundamentale pentru jocul mai larg al politicii și rațiunii de stat.

Când ne referim la securitate sau la studiile de securitate, o primă asociere pe care majoritatea oamenilor tind să o facă este tocmai cea cu activitatea serviciilor de informații. Munca operativă, de spionaj și contraspionaj, fiind cea mai populară pentru cunoașterea comună. În realitate situația este mult mai complexă, existând o oarecare diferență între cele două domenii, ca și între caracterul analitic al studiilor de securitate, spre deosebire de munca operativă clasică. Există totuși, o puternică întrepătrundere și interdependență între intelligence și securitate, iar majoritatea programelor de studiu vizează ambele domenii puse la pachet. Într-adevăr, analiza de securitate și activitatea de intelligence cu greu pot să fie detașate una de cealalta, prin însăși obiectivele fundamentale ale unui serviciu secret.

Plecând de la aceste premise, considerăm că o bună înțelegere a domeniului intelligence și a serviciilor de informații este necesară pentru dezvoltarea unei culturi de securitate performante în cadrul societății civile. Este tocmai ce urmărim prin acest articol, o descriere sui generis a războiului din umbră, a practicilor, rostului și locului serviciilor de informații în istorie, dar mai ales în prezent. Deși revoluția informațională a generat o puternică explozie a informațiilor din surse deschise (OSINT) și un acces mult mai larg la acestea, tradecraft-ul anglo-saxon al intelligence-ului, rămâne un instrument fundamental pentru securitatea statului, a societății și a cetățenilor într-o lume în care informația este adesea nesigură, contradictorie și în ciuda acestui fapt, esențială.

Intelligence: considerente generale și istorie

Dacă în majoritatea abordărilor populare domeniul intelligence este asociat spionajului, aceasta fiind cea mai vizibilă ramură a sa, în realitate munca serviciilor de informații vizează o dimensiune mult mai largă a securității. Însă esența acesteia a rămas de-a lungul timpului culegerea de informații secrete relevante pentru securitatea națională și pentru decidenții politici[1]. Putem spune, în acest sens, că nucleul oricărui serviciu de informații, așa cum arată și numele, constă în obținerea informațiilor pe care nimeni altcineva nu le poate obține, în funcție de interesele beneficiarilor de intelligence, în majoritatea cazurilor aceștia fiind decidenții politici.

În acest sens, intelligence-ul poate să fie înțeles prin câteva dihotomii care îi sunt caracteristice și pe care le vom aborda pe larg. Dihotomia dintre intern/extern (contraspionaj/spionaj), operativ/analist, culegere de informații/măsuri active. Aceste dihotomii și echilibrul dintre ele sunt cel mai adesea influențate de cultura de securitate și de intelligence a unei națiuni, de aspectele juridice/constituționale și caracteristicile regimului în care serviciile de informații își desfășoară activitatea. La rândul lor, acestea influențează misiunea și identitatea specifică serviciilor de informații, mijloacele de lucru, limitele și posibilitățile de acțiune.

Istoria activității de intelligence rămâne greu de trasat, dar putem identifica referințe la aceasta încă din perioada antichității. De la sfaturile lui Sun Tzu în lucrarea sa de căpătâi pentru studiile strategice, „Arta Războiului”[2], privind importanța primordială a spionajului pentru orice lider militar până la textele biblice, unde Moise alege să trimită spioni în majoritatea cetăților din apropiere, pentru a identifica vulnerabilitățile acestora și o țintă optimă pentru triburile de evrei, care tocmai au scăpat din sclavie, dornici să-și construiască o casă.

Pentru Sun Tzu, spionajul rămâne vital statului, iar arta de a conduce spionii revine celor mai inteligenți dintre oamenii suveranului[3]. Aceasta este o artă dificilă, existând mereu riscul decepției, nevoia de a confrunta spionii inamicului, dar și răspunderea care atârnă pe umerii unui ”spymaster”. Răspunderea care vizează tocmai o piesă de temelie în arta războiului, cunoașterea inamicului fiind privită de Sun Tzu, drept cheia oricărei victorii rapide, iar absența ei drept cheia eșecului sigur pe câmpul de luptă.

Încă de la acest autor identificăm câteva trăsături generale ale spionajului și o primă formă de codificare a ”breslei”. Astfel, Sun Tzu prezintă o clasificare generală a spionilor, agenților recrutați din tabăra inamică, agenților dubli, a contraspionajului, a decepției și obținerii de informații. Acesta face diferența necesară între ceea ce astăzi am numi ofițeri de informații și agenții recrutați de aceștia pentru a obține și oferi informațiile necesare. Chestiuni care persistă până în prezent și sunt nelipsite din literatura de specialitate. Importante rămân obiectivele generale care privesc cunoașterea numărului de trupe, a resurselor și pozițiilor unui inamic, a stării de spirit, dar și a intențiilor propriu-zise.

Ca practică generală de-a lungul timpului și în prezent găsim tocmai desfășurarea în secret a acestei activități, lumea intelligence-ului fiind prin însăși esența sa o lume a secretului.[4] Spionii se ocupă cu obținerea secretelor, dar și cu protejarea lor, de unde diferența dintre spionaj și contraspionaj, iar orice activitate în acest sens, se desfășoară ea însăși ascunsă de ochii publicului larg, activitatea spionilor fiind altminteri periclitată.

Evul Mediu, Renașterea, Modernitatea, continuă tradiția spionajului, crescând totodată importanța acestei bresle pe continentul european. O formă brută de intelligence găsim în cadrul Bisericii Romano-Catolice, unde de multe ori însăși preoții acționează, nu doar pentru a culege informații despre intențiile unui suveran, ci și ca agenți de influență în sine[5]. Spre deosebire de spionul clasic, menit să obțină informații prin infiltrarea în teritoriul inamicului, agentul de influență caută să câștige încrederea țintei sale pentru a o influența și prin asta pentru a influența decizia politică.

Este ceea ce am putea clasifica drept o primă caracteristică a măsurilor active[6] în intelligence, iar Biserica Romano-Catolică a excelat în acest sens prin intermediul puterii de tip soft care a fost și rămâne o caracteristică a acesteia. Influența enormă asupra populației și suveranilor prin intermediul credinței, a preoților, a culturii unei societăți și monopolului deținut odinioară asupra cunoașterii. Excelență, care-și atinge apogeul odată cu apariția Societății lui Iisus (Ordinul Iezuit), a cărei practici au slujit obiectivul fundamental de combatere a reformei protestante tocmai prin măsuri active, acțiuni specifice subversiunii, de infiltrare la curțile monarhilor europeni și exercitare a influenței, ori de influențare și agitare a maselor[7].

La curtea reginei Elizabeta I a Angliei găsim un întreg cerc de spioni sub conducerea lui Sir Francis Walshingham, protestant devotat educat în Franța și deținător a unei ample rețele de spionaj, atât pe teritoriul Angliei, cât și în afara acestuia. Practicile lui Walshingham vizează atât obținerea de informații cu privire la situația internă, comploturile împotriva suveranului și clivajele foarte importante dintre protestanții anglicani și romano-catolici[8], dar și cu privire la cea externă: intențiile altor suverani, îndeosebi cei catolici, față de un regat ce s-a desprins odată cu Henric al VIII-lea de sub influența papalității.

Arta intelligence-ului se dezvoltă în această perioadă, iar modernitatea aduce primele forme instituționale ale acesteia. Sub regimul lui Napoleon Bonaparte, oameni precum Talleyrand și Fouche[9] coordonează cercuri de spionaj prin intermediul ministerelor conduse. Unul pe plan extern, altul pe plan intern. Mai târziu în Rusia țaristă se dezvoltă Ohrana, iar în această perioadă asistăm și la o identificare a spionajului cu poliția politică, în atenția acestora intrând și opozanții interni la adresa autorității statului/suveranului. Chestiune ce se intensifică odată cu apariția regimurilor totalitare în sec. XX.

Același sec. XX, marchează importante procese de birocratizare a societății în viziunea lui Max Weber, luând naștere instituții tot mai bine definite pentru munca de informații. Apar servicii de informații interne și externe (FBI și OSS, ulterior CIA în SUA, MI5 și MI6 în Marea Britanie), activitatea clasică de spionaj se întrepătrunde cu măsurile active de sabotaj, subversiune și propagandă/dezinformare în statele inamice, iar perioada Războiului Rece marchează un accent important pus pe intelligence pentru a obține informații despre capabilitățile și intențiile inamicului (SUA vs URSS), pentru a derula măsuri active de influențare a politicilor publice sau chiar pentru înlăturarea unor regimuri aflate în tabăra greșită (vezi, cazul Chile și dictatura lui Augusto Pinochet).

În România, primele structuri dedicate activității de spionaj și cercetare se dezvoltă în interiorul Statului Major odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza[10], funcționând într-un cadru destul de limitat, deși domnitori precum Constantin Brâncoveanu au făcut uz de arta spionajului și a diplomației în trecut[11]. Primul Război Mondial arată nevoia unor instituții mai ample pentru intelligence, luând naștere servicii precum Siguranța Statului (parte a Ministerului de Interne și axată pe activitățile ce țin de ordinea publică și infracționalitate), respectiv SSI (serviciul propriu-zis de spionaj și contraspionaj), care ulterior devine sub regimul comunist DSS (Departamentul de Siguranță a Statului) și obține inclusiv prerogative de poliție politică în cadrul legal existent.

 

Scopuri și practici în activitatea de intelligence

Așa cum am prezentat în rândurile de mai sus, obiectivele oricărui serviciu de informații și practicile acestuia vizează în primul rând obținerea de informații secrete, relevante pentru securitatea națională și utile decidenților politici. În acest sens, informațiile obținute trebuie să corespundă cel mai adesea cerințelor beneficiarului de intelligence. Codul etic privind profesionalismul vizează caracterul obiectiv, de informare, al acestei activități, ofițerii de informații urmărind informarea decidentului și nu influențarea acestuia[1]. Ei reprezintă ochii și urechile statului, nu creierul propriu-zis.

Însă obiectivele unui serviciu de informații pot varia în funcție de scopul cu care a luat naștere. Dihotomia dintre serviciile de securitate și cele de informații, adică de spionaj și contraspionaj, ține de arealul în care acestea acționează.[2] Primele urmăresc obținerea de informații de pe plan intern, iar cele din urmă se ocupă de spionajul extern. Astfel, în cazul serviciilor de securitate informațiile urmărite și activitățile desfășurate în acest sens țin cel mai adesea de combaterea spionajului străin, a organizațiilor extremiste, a criminalității, subversiunii socio-economice sau a terorismului. În România servicii de securitate internă, precum SRI, urmăresc protejarea ordinii constituționale și a secretelor de stat. Cadrul lor de acțiune este limitat de obligativitatea respectării legilor interne, spre deosebire de serviciile care operează în străinătate și a căror activitate reprezintă prin definiție asumarea ilegalității în raport cu legile altui stat.

Serviciile de informații externe (SIE, în cazul României) au ca obiectiv obținerea de informații cu privire la intențiile unor actori statali și non-statali, relevante pentru securitatea națională în termeni militari, politici sau economici. Aceste servicii nu sunt constrânse de un cadru legal, iar ofițerii operativi sunt mereu supuși riscului, de unde și nevoia pentru ca o astfel de activitate să fie derulată în secret[3]. Aceleași servicii pot să întreprindă măsuri active sau operațiuni speciale în vederea influențării unor decidenți externi, a societății în sine sau a eliminării unor amenințări potențiale pentru securitatea/interesele statului[4].

Activitatea ambelor tipuri de servicii se realizează prin intermediul ciclului de intelligence, unde ofițerii operativi obțin informația în forma sa brută, ofițerii analiști asamblează acest puzzle în vederea identificării trendurilor, a formulării de predicții utile, a cunoașterii intențiilor și pentru clarificarea datelor propriu-zise[5]. Aceste informații sunt ulterior prezentate în forma lor finisată beneficiarilor/decidenților. Identificăm în acest caz și dihotomia operativ/analist în cadrul intelligence, vizând rolul și importanța celor două categorii de ofițeri pentru serviciile secrete. Dacă munca operativă a fost fundamentul de bază al intelligence în perioade istorice în care informația reprezenta o raritate, munca de analiză devine esențială într-un secol în care informația se găsește la tot pasul, iar principala provocare ține de găsirea unui sens în acest labirint al datelor și discursului. [6]

Analiza de intelligence, la fel ca și munca operativă, funcționează după tehnici și metode specifice, adesea împrumutate din științele sociale[7]. Acest gen de activitate poate să aibă la bază deducția și testarea unor ipoteze, deși cel mai adesea se bazează pe inducție și caracterul științific, metodologic, se îmbină cu latura de artă a analizei, având la bază intuiția și cultura generală a celor însărincați cu această activitate. Dezvoltarea de scenarii, împărțirea rolurilor și existența unui avocat al diavolului, datele statistice și metodele calitative se regăsesc constant în pregătirea unui ofițer analist, adesea în domeniul științelor politice, al economiei sau al sociologiei. Cea mai importantă caracteristică rămâne însă gândirea critică, deschiderea spre o învățare continuă și capacitatea de sintetizare a datelor[8]. De unde și importanța selectării resursei umane, respectiv a pregătirii permanente în funcție de principalele schimbări tehnologice, politice sau sociale.

Informația în formă brută poate să fie obținută din surse multiple. Informațiile din surse secrete umane sunt denumite în limbajul de specialitate HUMINT[9] și sunt ceea ce asociem în mod general spionajului. Dezvoltarea tehnologiei a deschis noi porți pentru intelligence, aducând în prim-plan informațiile pe baza semnalelor tehnologice (SIGINT)[10], care ne duc cu gândul la interceptări, hacking, etc. sau informațiile din surse deschise (OSINT), unde social-media sau presa în general joacă un rol foarte important[11]. Aceste informații sunt obținute prin munca ofițerilor operativi și prelucrate de către analiști pentru a le oferi un sens și o utilitate clară beneficiarului de intelligence.

Referindu-ne tot la dezvoltarea tehnologică, aceasta a impus noi domenii de activitate pentru serviciile secrete. Foarte multe informații pot să fie obținute cu ușurință prin intermediul hackerilor, iar atacurile cibernetice reprezintă o amenințare constantă pentru securitatea națională prin efectele asupra infrastructurii, tot mai interconectate la spațiul virtual. Deși tehnologia oferă noi mijloace de lucru pentru serviciile de intelligence, ea reprezintă totodată o nouă provocare, iar păstrarea secretelor de stat ori asigurarea securității acestuia se mută inclusiv pe tărâmul cyberspace, unde serviciile capătă un rol tot mai evident în chestiunile aferente securității cibernetice.

În ultima vreme, intelligence-ul a funcționat și după o dialectică fundamentală între principiile need to know/need to share. În mare parte acestea se referă la nevoia beneficiarului de a cunoaște anumite informații (altele fiind considerate irelevante pentru acesta), respectiv la nevoia serviciilor de a împărtăși informații mai ample cu beneficiarul de intelligence și nu numai. După atacurile de la 11 septembrie, s-a constatat o problemă de comunicare între principalele servicii ale comunității americane de intelligence[12]. Acestea nu au reușit să pună cap la cap informațiile relevante de pe plan intern cu cele de pe plan extern. Nevoia de a împărtăși devine astfel importantă și pentru relațiile dintre servicii diferite de informații, în special odată cu diminuarea evidentă a granițelor dintre extern și intern într-o lume tot mai interconectată, cu amenințări transfrontaliere și multisectoriale.

 

Spionajul militar

Un capitol separat trebuie dedicat spionajului militar, care diferă în scop și caracteristici de serviciile obișnuite de informații. În primul rând că structurile de spionaj militar sunt, cel mai adesea, o componentă a sistemului mai larg specific forțelor armate și nu un serviciu de sine stătător. În acest sens informația avută în vedere de către acestea nu este cea de natură politică sau economică, ci militară[1]. Spionajul militar acționează pentru a obține date despre mișcările trupelor, capabilitățile armatelor inamice ori în teatrele de operații privind mișcările, planurile și moralul adversarilor.

Victor Suvorov consideră această împărțire a rolurilor în intelligence drept necesară pentru a prioritiza activitatea unor servicii, dar și pentru a păstra un echilibru în ceea ce privește puterea acestora prin intermediul informației[2]. Același argument s-ar putea aplica în cazul distincției dintre serviciile interne și cele externe, prioritizarea activității fiecăruia în parte ducând la o eficientizare a acesteia. Fiecare serviciu vede lumea prin ochi diferiți, în funcție de scopul activității, iar dacă KGB-ul sovietic vedea discursul pro-democrație și în favoarea drepturilor omului al unui candidat la alegerile prezidențiale din SUA drept un motiv de susținere, KGB-ul sesiza tendința de consolidare a puterii militare, prezentă în discurs, și amenințările implicite la adresa puterii URSS ce ar decurge de aici[3].

În România, spionajul militar este apanajul DGIA, Direcția Generală de Informații a Apărării. Așa cum am afirmat, aceasta diferă de principalele două servicii, SRI și SIE, prin faptul că nu este un serviciu de sine stătător, ci o direcție departamentală a forțelor armate. Scopurile și mijloacele operative încadrându-se în logica, nevoile și cerințele MAPN ori ale Marelui Stat Major.

 

Evoluția cadrului legal  din România

În ultimii douăzeci și șapte de ani, serviciile de informații au fost parte a trei mari procese de transformare majoră, fiecare dintre acestea cuprinzând cicluri politice diferite și contexte sociale complexe. Pentru a înțelege scopul și contextul în care a apărut legislația privind securitatea națională și intelligence-ul, trebuie să cunoaștem istoria serviciilor de informații românești de după 1989, precum și experiențele cu care s-au confruntat ofițerii de informați. Prima etapă de transformare a fost, în fapt, o componentă a unui profund și sinuos proces de transformare democratică a întregii societăți românești. Prima etapă a durat până la 11 septembrie 2001, fiind urmată de o perioadă a schimbărilor generate de natura și modul de manifestare a amenințărilor la adresa securității globale și, de aici, a securității naționale, dar și de adoptarea conceptului de securitate extinsă[1]. Cea de-a doua perioadă s-a extins până la începutul anului 2015. Cea de-a treia etapă, a explodat odată cu demisia directorului SRI, George Cristian Maior și continuă până în prezent. A treia etapă este o perioadă a schimbărilor structurale și a slăbirii sferei de competență a Serviciului Român de Informații (SRI) în domeniile securitizate în etapa a doua (cu precădere fiind vorba despre implicarea SRI în lupta împotriva corupției).

În prima etapă au avut loc următoarele tranformări[2]:

  • Reorganizarea serviciilor odată cu redefinirea misiunilor acestora: Decretul-Lege nr.4/24 decembrie 1989 privind trecerea în componența Ministerului Apărării Naționale a Departamentului securității statului și a altor organe din subordinea Ministerului de Interne; la 8 ianuarie 1990 se înființează Serviciul de Informații Externe (devenită Legea nr. 1/1998);  la 11 februarie 1990 se înființează Serviciul de Informații al Ministerului de Interne; prin DCPUN nr.181/26 martie 1990 se înfiiințează Serviciul Român de Informații (devenită Legea nr. 14/1992);  prin DCPUN nr.204/ 7 mai 1990 se înființează Unitatea Specială de Pază și Protocol; în temeiul dispoziției ministrului Justiției se înființează, în 1990, Serviciul Operativ Independent al Direcției Penitenciarelor și în 1990 se înființează Direcția de Protecție și Siguranță Militară. În anul 1991 se adoptă Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, lege care reglementează regimul juridic al activității de intelligence, în speță al activității de culegere de informații. Legea reglementează și competențele generale ale instituțiilor cu atribuții în domeniul securității naționale.
  • Modificările legislative și funcționale în modul de lucru al serviciilor de informații: integrarea USLA în cadrul SRI în aprilie 1990 și transformarea în Brigada Antiteroristă în 1 iulie 1990; o parte a trupelor de Securitate a devenit Jandarmeria Română; Serviciul de Informațiii al Ministerului de Interne a devenit Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DIPI) cu personal civil; Unitatea Specială de Pază și Protecție devine Serviciul de Protecție și Pază (SPP); Serviciul Operativ Independent al Direcției Penitenciarelor se transformă în Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA); structurile de asigurare a comunicațiilor guvernamentale, preluate de la Ministerul Apărării Naționale, au fost reconstruite în Serviciul de Telecomunicații Speciale (Legea nr.92/1996); Direcția de Protecție și Siguranță Militară se transformă, în 1999, în Direcția Generală de Informații a Armatei (DGIA).
  • Selecția și pregătirea noilor generații de ofițeri: în anul 1991 s-a înființat Facultatea de Psihosociologie în cadrul Academiei de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza” București, facultate aflată în subordinea Serviciului Român de Informații[3]; în anul 1992 este fondat Institutul Superior de Inormații (ISI), fiind prima entitate de învățământ autonomă cu atribuții în formarea ofițerilor de informații pentru SRI și alte instituții cu atribuții în domeniul securității naționale și ordinii publice[4]; în anul 1995 este înființat Institutul Național de Informații (INS), entitate de învățământ care introduce ca studii și științele comunicării[5]; prin reforma INI, în anul 2000 apare Academia Națională de Informații (ANIMV). În cadrul ANI a fost creată Facultatea de Informații, cu specializarile Psihologie – informații și Comunicare și relații publice – informații[6].
  • Asigurearea operaționalității controlului societății civile asupra serviciilor de informații: serviciul trebuia să-și construiască o nouă identitate democratică din cenușa fostei Securități. Foștii ofițeri de securitate mai dețineau poziții cheie în noul serviciu iar controlul societății civile le era imposibil de înțeles. Cazul Berevoiești[7] a generat primul control hibrid al societății civile românești asupra unui serviciu de informații. După acest eveniment, mai multe ONG-uri și grupuri informale au început să fie interesate de activitatea serviciilor de informații, dar mai ales, de intruziunea lor în viața politică.

Evenimentele teroriste din 11 septembrie 2001 și dorința acerbă de aderare la NATO au determinat serviciile de informații din România să-și redefinească rolul și specificul activităților în raport cu noile interese de securitate națională. Astfel, intrăm în a doua etapă de transformări a serviciilor de informații, dar mai ales a vieții profesionale a ofițerilor care au fost nevoiți să dobândească noi competențe și să facă față noilor amenințări și vulnerabilități. Elementul esențial al celei de-a doua etape de transformare a serviciilor de informații din România l-a constituit înființarea, prin Hotărârea CSAT de pe data de 11 noiembrie 2005, a Comunității Naționale de Informații. Serviciile de intelligence au trecut de la maniera din timpul Războiului Rece, care se baza pe amenințările la adresa statului, la amenințările transnaționale, omnidirecționale, non-statale, neconvenționale, dihotomice și asimetrice[8].

Plecând de la aceste realități, transformarea intelligence-ului a dus la implicarea Serviciului Român de Informații, și implicit a ofițerilor de informații, în parteneriate cu Ministerul Public și parchetele specializate (DNA și DIICOT), în vederea combaterii faptelor de corupție, terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, traficului de ființe umane, fraudei bancare, infracțiunilor cibernetice, defrișărilor ilegale, infracțiunilor financiare și politicii de monopol în anumite domenii economice strategice, ce pot influența politica și statul. Toate aceste domenii au fost securitizate, începând cu anul 2005, prin decizii succesive ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării[9].

Noua natură a activității ofițerior SRI a necesitat specializarea suplimentară a acestora în domeniul dreptului penal, științelor economice sau finanțelor publice. ANIMV a început să desfășoare cursuri specializate în parteneriat cu alte instituții responsabile de asigurarea ordinii publice și a securității naționale, cât și cu instituțiile din sistemul judiciar și din mediul academic civil. Tot în această perioadă, deoarece serviciile și ofițerii de informații aveau să lucreze cu instrumente tot mai complexe în identificarea și combaterea noilor tipuri de amenințări și vulnerabilități, a existat o presiune tot mai mare de modificare a cadrului legislativ existent atunci în domeniul securității naționale dar și a elaborării unor noi legi.

Astfel, în anul 2007, un grup de parlamentari PNL a inițiat mai multe propuneri legislative denumite generic ”pachetul de legi pe securitate națională”[10]. Pachetul de propuneri legislative a fost inițiat în luna februarie, după o discuție internă în Guvern, dar fără avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Punctul de vedere al CSAT a fost emis abia în mai, în perioada de interimat a lui Nicolae Văcăroiu la Cotroceni. Patru din cele cinci legi au fost adoptate tacit de Camera Deputaților, în aprilie, în condițiile în care Comisiile juridică și pentru apărare nu au redactat rapoarte din cauza divergențelor între membri și a absențelor repetate de la ședințe ale acestora. Un parcurs aparte l-a avut proiectul privind statutul ofițerilor de informații. El a fost adoptat de Senat ca primă cameră sesizată. În final, tot pachetul de legi a fost respins de către camera decizională. Serviciile de informații și ofițerii au rămas să lucreze cu baza legală de până atunci, cu speranțe noi din partea modificărilor aduse în Noul Cod Penal din 2009 și Noul Cod de Procedură Penală din 2010.

A treia etapă de transformări în serviciile de informații a început la data de 27 ianuarie 2015, odată cu demisia directorului SRI George-Cristian Maior. Până la această dată, SRI a ajutat constant DNA în lupta anticorupție, astfel că, demisia directorului SRI a avut un impact indirect asupra tuturor serviciilor de informații și a parchetelor specializate. A treia etapă a fost definită de un atac sistematic și concentrat împotriva ofițerilor de informații care, până la publicarea deciziei CCR nr.51/2016[11], au ajutat DNA, DIICOT și parchetele în obținerea de probe pentru trimiterea în judecată a politicienilor și a oamenilor de afaceri urmăriți penal pentru infracțiuni de corupție și/sau financiare. Când politicienii parlamentari își inspectau dosarul la comisia juridică vedeau că nu procurorul, ci SRI a obținut informațiile esențiale – prin supraveghere tehnică și obținerea de informații de la surse – ce au determinat începerea urmăririi penale[12]. Astfel s-a conturat un atac concentrat împotriva luptei anticorupție, ținta principală fiind SRI și ofițerii săi de informații.

Primul atac a constat în declarațiile[13] Elenei Udrea împotriva conducerii SRI, atunci când, în Parlament, se votau cererile pentru încuviințarea reținerii și arestării preventive. Al doilea atac a fost reprezentat de respingerea legii securității cibernetice, invocându-se inclusiv excepții de neconstituționalitate[14], excepții sesizate chiar de către parlamentarii PNL.
Al treilea atac a fost chiar forțarea plecării lui George Cristian Maior de la conducerea SRI și înlocuirea acestuia cu Eduard Hellvig.  Forțarea plecării a fost cauzată de atacurile concentrate, la adresa SRI, ale politicienilor urmăriți penal, de vidul legislativ creat ca urmare a respingerii legii securității cibernetice și a refuzului clasei politice de a readuce în dezbatere pachetul de legi privind securitatea națională. Al patrulea atac a fost chiar decizia CCR 51/2016 care a blocat SRI în a mai putea ajuta la lupta împotriva corupției, a infracțiunilor financiare și economice, exact ceea ce voiau politicienii care și-au văzut dosarele la comisia juridică. Al cincilea atac a fost respingerea de către Senat, în calitate de cameră decizională, la data de 21.09.2015, a propunerii legislative privind organizarea și funcționarea SRI[15].

Propunerea, inițiată încă din anul 2007, își dorea să întărească sfera de atribuții a SRI și să definească mai bine statutul ofițerilor de informații din interiorul Serviciului. Al șaselea atac a fost început în ianuarie 2017 de către fostul deputat Sebastian Ghiță, incuplat în dosarele DNA pentru mai mute infracțiuni de corupție[16], care, prin intermeiul unor înregistrări transmise postului de televiziune România Tv, a susținut că deține relații de prietenie cu prim-adjunctul directorului SRI, generalul Florian Coldea. Aceste atacuri au avut miza de a slăbi încrederea publică în SRI și de a asocia imaginea pătată a generalului Coldea cu cea a tuturor celorlalți ofițeri de informații. Slăbirea SRI și DNA determină o îngreunare a continuării urmăririlor penale împotriva persoanelor care au săvârșit infracțiuni de corupție, întârzierea finalizării rechizitoriilor și trimiterii în judecată a inculpaților printre care află și Sebastian Ghiță.  Acțiunile de limitare a atribuțiilor SRI sunt într-o continuă ascensiune, din această perspectivă, probabil, dorindu-se să se revină și asupra pachetului de legi pe securitate națională cu scopul de a legifera această limitare a competențelor.

În tot acest context prezentat se reînvie discuția relațiilor militarilor cu mediul politic și cu civilii, iar soluția tuturor problemelor cu care se confruntă SRI este, în opinia celor care acuză, demilitarizarea serviciului și diminuarea atribuțiilor în domeniul prevenirii și combaterii unor amenințări la adresa securității naționale, amenințări definite ca urmare a domeniilor securitizate prin deciziile CSAT.

 

Cultura de Securitate și societatea civilă

Dacă în trecut serviciile de informații își puteau derula activitatea ferite de ochiul publicului larg, în prezent accesul tot mai mare la informații îngreunează păstrarea secretului și de multe ori pune serviciile de informații în lumina reflectoarelor[1]. O situație care supune totodată aceste servicii la judecata publicului, a societății civile, cât și la atacuri mai mult sau mai puțin interesate din partea unor trusturi de presă cu afiliații politice sau economice care pot face obiectul activității de intelligence. Ori caracterul tot mai deschis și democratic al societății contemporane face din opinia publică un actor important pentru intelligence, prin efectele pe care aceasta le poate avea asupra deciziei politice, fie în privința problemelor de securitate națională, fie cu privire la chestiunile ce țin de finanțarea serviciilor ori cadrul legal în care acestea funcționează[2].

Pentru serviciile de informații, comunicarea publică a început să reprezinte un obiectiv important, acestea dezvoltând mecanisme tot mai importante în acest sens. De la apariția unor pagini web ale acestora, până la deschiderea paginilor de Facebook și existența unor departamente de comunicare, serviciile trebuie să-și construiască propria imagine și odată cu asta o anumită formă de legitimitate în fața opiniei publice. Aceasta din urmă, tinde să se transforme, prin intermediul OSINT, la rândul ei într-un beneficiar de intelligence, chiar dacă informațiile livrate publicului larg sunt mult mai restrânse în raport cu cele oferite decidenților politici[3].

Astfel de acțiuni sunt necesare pentru conturarea unei culturi de securitate nu doar în rândul profesioniștilor, ci și al cetățenilor obișnuiți. Rolul indivizilor devine fundamental în cadrul unui regim democratic prin intermediul alegerilor, al sondajelor de opinie, a relației de interdependență între stat și cetățeni. Modul în care aceștia din urmă cunosc și înțeleg domeniul securității, interesele statului, practicile și activitățile serviciilor secrete, se află în corelație cu măsura în care vor accepta sau nu eficientizarea acestora ori limitele în care pot acționa.

În acest sens, întâlnim tot mai des mass-media în rolul de vulnerabilitate pentru securitatea națională. De obicei, prin aportul negativ adus de aceasta la conturarea unei culturi de securitate. Informațiile oferite publicului larg cu privire la activitățile conexe intelligence sunt adesea transmise fără nici o asumare sau înțelegere a responsabilității, a implicațiilor pe care demersul jurnalistic le are asupra securității naționale. Grăitor este cazul Edward Snowden în Statele Unite, dar și demersurile unor trusturi de presă din România de a denigra serviciile de informații și a promova o imagine eronată a acestora, adesea în legătură cu trecutul activităților de poliție politice din România comunistă.

Constatăm, deci, că o cultură de securitate funcțională se confruntă cu probleme în interiorul societății românești, tocmai din pricina erorilor din trecut și a promovării constante a acestei imagini care, în realitate, nu ține cont nici de diferențele între cadrul legal și constituțional specifice regimului comunist, respectiv celui democratic, nici de diferența între comportamentul trecut și prezent al serviciilor de informații. Traumele istorice se prezintă ca un impediment pentru acceptarea eficientizării acestor servicii, iar relația cu publicul și eforturile SRI/SIE de a dezvolta o imagine mai credibilă merită salutate ca parte a procesului de promovare a culturii de securitate în România.

 

Concluzii și recomandări – Intelligence Academic și Studii de Securitate

Deși domeniile intelligence academic, respectiv cel al studiilor de securitate sunt încă tratate ca fiind relativ autonome unul față de altul, în realitate acestea se află într-o relație de interdependență. Majoritatea programelor de studiu din Occident pun la un loc studiile strategice, studiile de securitate și cele de intelligence, strategia și securitatea fiind necesare înțelegerii problemelor cu care serviciile de informații se confruntă, iar intelligence-ul fiind o necesitate pentru analizarea acestor probleme. Teoriile de intelligence academic dezvoltare în perioada Războiului Rece de către Sherman Kent și metodele specifice analizei de informații nu pot să lipsească din cadrul mai larg al studiilor de securitate, lăsând altminteri acest domeniu blocat într-o latură descriptivă și lipsită de utilitate practică pentru cercetători și pentru beneficiari deopotrivă.

Când vorbim despre intelligence, ne referim în primul rând, la culegerea de informații secrete, dar diferite dihotomii privind domeniul de activitate, arealul geografic și metodele de lucru oferă un caracter mult mai complex acestui domeniu. În egală măsură, serviciile de informații pot acționa dincolo de scopul lor primar, pentru a întreprinde măsuri activite având ca obiectiv susținerea unor interese vitale pentru stat. Nivelul tot mai crescut de interdependență pe plan global și evoluția tehnologică aduc în atenția serviciilor noi probleme de securitate, noi oportunități, dar și provocări. Actorii statali nu mai reprezintă singura țintă a serviciilor de informații, la fel cum spionajul clasic devine tot mai irelevant în absența procesului analitic care-i oferă un sens și integrează informația brută într-un cadru mai larg, alături de informațiile din surse deschise. Riscurile din cyberspace, impun o extindere a cadrului legislativ privind activitatea acestor servicii, ca și o dezvoltare a mijloacelor tehnologice prin care aceasta poate să fie desfășurată. Rolul mass-media în raport cu problemele de securitate iese în evidență, iar un cadru legal de gestionare trebuie dezvoltat și în acest sens, alături de eforturile privind comunicarea publică.

Credem că în viitor, accentul activității de intelligence se va orienta tot mai mult pe dimensiunea analitică, fără a ignora relevanța surselor secrete și măsurilor active care, odată cu reaccentuarea războiului informațional la nivel global, capătă tot mai multă relevanță, serviciile de informații având misiunea de a contracara astfel de operațiuni, dar și oportunitatea de a le întreprinde acolo unde interesele statului o dictează. Munca operativă și analitică nu mai poate viza doar statele, ci și corporațiile multinaționale, organizațiile umanitare și alți actori, care pot afecta securitatea națională sau prin intermediul cărora, pot să fie atinse obiective importante din punct de vedere strategic. Presa trebuie să-și asume responsabilitatea față de efectul ultim al informațiilor diseminate către publicul larg, iar conexiunea tot mai largă a societății la internet, impune un cadru legal care să permită securizarea acestei sfere sociale. Nevoia de resurse pentru a ține pas cu evoluția tehnologică și pentru dezvoltarea resursei umane necesare rămâne o problemă esențială care nu poate să fie trecută cu vederea, iar mecanismele de comunicare între serviciile interne și externe, între servicii și societate, trebuie la rândul îmbunătățite permanent.

Trăim într-o societate a cunoașterii. Informația în forma sa brută se regăsește la tot pasul. Acest lucru nu echivalează însă cu înțelegerea deplină a informației, nici cu autenticitatea acesteia din urmă. Serviciile de informații continuă să îndeplinească funcții și roluri fundamentale pentru supraviețuirea statului, a societății, pentru siguranța cetățenilor și pentru apărarea valorilor constituționale. Funcția acestora în ceea ce privește oferirea de informație, transformarea informației în cunoaștere și îndeosebi în cunoaștere strategică rămâne esențială, motiv pentru care majoritatea statelor moderne continuă să apeleze la ajutorul serviciilor de informații în problemele relevante pentru securitatea națională. Fără cunoașterea strategică, anticipativă și preventivă furnizată de acestea, decidentul ar rămâne prins într-un labirint informațional, neștiind pe deplin ce să facă în raport cu alterul reprezentat de către alți actori.

 

Bibliografie

[1] Paul Lashmar, ”The Intelligence agencies and their relations with the Media”, Reuters Institute for the Study of Jurnalism, 06. 06. 2014, disponibil la: http://reutersinstitute.politics.ox.ac.uk/news/intelligence-agencies-and-their-relations-media, accesat la 20. 04. 2017.

[2] Ibidem.

[3] Gabriel Sebe, ”Mass-Media, Revoluția Surselor Deschise. Geneza OSINT” în, George Cristian Maior (coord.), Un Război al Minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, București, RAO, 2010.

[1] Materializare a procesului de securitizare (concept dezvoltat de Ole Wæver în cadrul Școlii de la Copenhaga).

[2] Pentru mai multe informații, vezi, Sergiu Medar, ”Serviciile române de informații în secolul XXI, în: George-Cristian Maior (coord.), Un război al Minții: Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, București, RAO, 2010, 295-297.

[3] Informații disponibile la: http://animv.ro/istoric/; accesat la data de 14.01.2017.

[4] Ibid.

[5] Ibid.

[6] Ibid.

[7] SRI a distrus în comuna Berevoiești mai dosare de urmărire informativă, documente sustrase din sediile partidelor de opoziție, manuscrise  și corespondențe care priveau demonstrațiile din Piața Universități și mineriada ce le-a urmat.

[8] Sergiu Medar, ”Serviciile române de informații în secolul XXI, în: George-Cristian Maior (coord.), Un război al Minții: Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, București, RAO, 2010, 301-302.

[9] Raportul de activitate al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, disponibil la: http://csat.presidency.ro/ documente/Raport_CSAT_2005_2ro.pdf; accesat la data de 17.01.2017.

[10] Propunerile legislative se găsesc pe site-ul Camerei Deputaților, având următoarele denumiri: Pl-x nr.55/2007, Pl-x nr.56/2007, Pl-x nr.57/2007, Pl-x nr.58/2007, Pl-x nr.59/2007, Pl-x nr.60/2007.

[11] CCR a interzis SRI să ajute organele de urmărire penală în obținerea de probe prin efectuarea supravegherii tehnice în cursul acțiunii penale.  Curtea a statuat că SRI nu este organ de urmărire penală și, astfel, nu poate efectua, în temeiul art.142, alin.1 din Codul de procedură penală. Decizia CCR disponibilă la: https://www.ccr.ro/files/products/Decizia_nr._51_din_16_februarie_2016_.pdf; accesat la data de 18.01.2017.

[12] Ionel Stoica, ”Relaţia SRI/DNA. Ce dosare penale au beneficiat de suportul SRI şi care vor fi afectate de decizia Curţii Constituţionale”, Adevărul, 10 martie 2016, disponibil la: http://adevarul.ro/news/eveniment/relatia-sridna-dosare-penale-beneficiat-suportul-sri-vor-afectate-decizia-curtii-constitutionale 1_56e160c45ab6550cb8b2f9bc/index.html; accesat la data de 20.01.2017.

[13] Declarațiile Elenei Udrea pot fi urmărite în, Sebastian Zachmann și Mădălina Mihalache, ”De ce îl atacă Elena Udrea pe şeful interimar al SRI, Florian Coldea. Ce spun foşti directori ai serviciilor secrete”, Adevărul, 3 februarie 2015, disponibil la: http://adevarul.ro/news/politica/cum-traduc-fostii-directori-serviciilor-meciul-udrea-coldea-1_54d1041a448e03c0fd3f6219/index.html ; accesat la data de 20.01.2016.

[14] Decizia CCR nr.17/2015 disponibilă la: https://www.ccr.ro/files/products/decizia_nr17.pdf; accesată la data de 20.01.2016.

[15] Disponibil la http://www.senat.ro/legis/lista.aspx?nr_cls=L325&an_cls=2007; accesat la data de 18.01.2017.

[16] Mai multe informații disponibile la: http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=6455; accesat la data de 20.01.2017.

[1] Victor Suvorov, Principiile Spionajului, Iași, Polirom, 2016.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[1] Florian Coldea, ”Etica în intelligence, sau cum să conferi valoare adăugată unui bun public”, 6. 10. 2015,  disponibil la: http://intelligence.sri.ro/etica-intelligence-sau-cum-sa-conferi-valoare-adaugata-unui-bun-public/, accesat la 20. 04. 2017.

[2] Abram N. Shulsky și Gary J. Schmitt, Silent Warfare: Understanding the World of Intelligence, Washington DC, Potomac Books, Inc., 2002.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Mona Agrigoroaiei, ”Rolul Intelligence în securitatea națională”, Power&Politics World, 31 decembrie 2014, disponibil la: http://powerpolitics.ro/rolul-intelligence-in-securitatea-nationala/, accesat la 20. 04. 2017.

[6] Michael V. Hayden, Playing to the Edge: American Intelligence in the Age of Terror, New York, Penguin Press, 2016.

[7] Rogert Z. George și James B. Bruce, Analyzing Intelligence: National Security Practicioners Perspectives, ediția a doua, Washington DC, Georgetown University Press, 2014.

[8] Ibidem.

[9] Abram N. Shulsky și Gary J. Schmitt, Silent Warfare: Understanding the World of Intelligence, Washington DC, Potomac Books, Inc., 2002.

[10] Ibidem.

[11] Gabriel Sebe, ”Mass-Media, Revoluția Surselor Deschise. Geneza OSINT” în, George Cristian Maior (coord.), Un Război al Minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, București, RAO, 2010.

[12] Abram N. Shulsky și Gary J. Schmitt, Silent Warfare: Understanding the World of Intelligence, Washington DC, Potomac Books, Inc., 2002.

[1] Abram N. Shulsky și Gary J. Schmitt, Silent Warfare: Understanding the World of Intelligence, Washington DC, Potomac Books, Inc., 2002.

[2] Sun Tzu, Arta Războiului, București, Nicol, 2012.

[3] Ibidem.

[4] Henry A. Crumpton, The Art of Intelligence: Lessons from a Life in the CIA’s Clandestine Service, London, Penguin Press, 2012.

[5] Allen Dulles, The Craft of Intelligence, Guilford, Connecticut, The Lyons Press, 2006.

[6] Pentru o abordare în detaliu a conceptului de măsuri active vezi, Remus Ioan Ștefureac, Conflictul Secret din Spatele Scenei. România vs Rusia. 50 de ani de realități, mituri și incertitudini. 1964-2014, București, RAO, 2015.

[7] Patrick H. Martin, Elizabethan Espionage: Plotters and Spies in the Struggle Between Catholicism and the Crown, Jefferson, North Carolina, McFarland & Company, Inc., 2016.

[8] Ibidem.

[9] Vezi, Fouche.J, The Memoirs Of Joseph Fouche Duke Of Otranto, Volumul I, London; H.S.Nichols, 1896, disponibil la: https://archive.org/details/memoirsofjosephf015701mbp, accesat la 19. 04. 2017.

[10] Cristian Troncotă, România și Frontul Secret: 1859-1945, ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, Elion, 2014.

[11] Vezi, Q Magazine, ”George Maior: Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu”, 27.08. 2014, disponibil la http://www.qmagazine.ro/george-maior-spionajul-in-vremea-lui-constantin-brancoveanu_253486.html, accesat la 20.04. 2017.

 

Articol redactat de Alexandru Sudițoiu și Andrei Nicolae Popa, membri ai Grupului de Studii de Securitate

 

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply