O fantomă care bântuie Europa – recrudescența naționalismului sub paradigma securității europene

O fantomă care bântuie Europa – recrudescența naționalismului sub paradigma securității europene

posted in: Uncategorized | 0

Introducere

Naționalismul nu reprezintă un fenomen nou la scara istoriei. Din contră, manifestările acestuia își găsesc originea în forme primitive de tribalism caracteristice oricărei societăți, pentru ca, ulterior, să prindă o formă bine definită în Europa modernă (sec. XVI-XX) – alături de consolidarea noțiunii de stat național și a construirii unei identități colective pe baza apartenenței etnice, lingvistice, culturale, dar și a obiectivelor politice împărtășire de o comunitate.[1] Fenomenul naționalismului s-a manifestat, treptat, prin rolul avut în construirea statelor naționale, centralizarea puterii politice și dărâmarea vechilor imperii multiculturale, atingând apogeul odată cu perioada interbelică și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, totodată moment al înfrângerii pentru această ideologie politică devenită tot mai complexă și luând forme variate.

În ciuda consecințelor ultime pe care cel de-al Doilea Război Mondial le-a avut și a petei rămase pe obrazul conceptului de naționalism, recrudescența acestuia a devenit vizibilă în decursul ultimilor ani, mai ales pe continentul european. Tot mai multe organizații politice încep să se afirme pe teritoriul Uniunii Europene, contestând status-quo-ul de după Războiul Rece, globalizarea, interdependența economică și libera circulație în favoarea unor politici construite în jurul națiunii, a unor interese restrânse și a protecționismului social și economic. Dând impresia unei fantome care s-a întors din trecut pentru a bântui o Europă clădită pe valori liberale și democratice, naționalismul ridică noi întrebări și provocări din perspectiva securității europene, înțeleasă ca protejarea și supraviețuirea construcției UE și a valorilor sale.

Scopul articolului de față nu este să aducă o abordare comprehensivă asupra naționalismului ca ideologie politică, ci să analizeze cauzele care au dus la ascensiunea tot mai vizibilă a unor formațiuni politice de extremă dreaptă, implicațiile pe care acest fenomen le poate avea pentru securitatea Uniunii Europene, a cetățenilor, valorilor, dar și a statelor membre, culminând cu implicațiile sine qua non pentru interesele României în UE. În acest sens vom aborda principalele fenomene care au alimentat discursul naționalist din ultimii ani: criza economică, criza refugiaților și clivajul dintre cetățeni și elitele politico-economice, apelând la nivelele de analiză intern, sistemic și global pentru a înțelege complexitatea acestor mecanisme și implicațiile ulterioare asupra securității individuale, naționale și interstatale, adică europene.

În esență, argumentul pe care-l urmărim este că recrudescența naționalismului se identifică cu proasta guvernare, nemulțumirile sociale ce decurg din aceasta și starea de anomie care devine o caracteristică a multor societăți europene. Ascensiunea acestor formațiuni de extremă-dreaptă nu este, totuși, un simplu fenomen politic, ci vine la pachet cu o serie de riscuri și vulnerabilități pentru viitorul construcției europene, ca și pentru valorile, respectiv interesele statelor membre. Solidaritatea între statele membre, cooperarea transatlantică și valorile conexe cu drepturile omului sunt, în acest sens, primele vizate, dar și modul în care mișcările naționaliste din Europa sunt exploatate sub forma unei vulnerabilități strategice de către actori statali și non-statali (Federația Rusă, ISIS) în cadrul unui război informațional mai amplu vizând fie slăbirea unui important rival geopolitic sau, în cazul terorismului, consolidarea unui narativ de ciocnire a civilizațiilor.

 

Criza, un cuvânt cheie; naționalismul și frustrările latente

De câte ori naționalismul s-a afirmat în istorie, acest lucru s-a întâmplat într-un context al nedreptăților sociale, al inegalităților economice și al anomiei culturale. Fie că ne referim la popoarele reprimate în cadrul unor imperii multietnice sau la lipsurile specifice perioadei interbelice ca și consecință a Primului Război Mondial, mișcările naționaliste s-au afirmat având la bază un număr de frustrări și conflicte din cadrul societății. Apelând la un instinct natural de supraviețuire, acesta a luat forma unui egoism colectiv al comunității care încerca să câștige o poziție avantajoasă pentru sine în raport cu alte grupuri sociale, considerate ca un organism străin și lipsit de atașament față de interesele și valorile comunității. Baza mișcărilor naționaliste a stat întotdeauna în mulțimi dezavantajate economic și dornice de sentimentul apartenenței colective pentru a compensa acest lucru[2]. Naționalismul și-a atras adepți prin promisiunea de a pune o anumită populație pe primul loc care, până atunci, se simțea dezavantajată și împovărată.

Europa de astăzi nu diferă foarte mult din acest punct de vedere. Păstrând proporțiile, putem observa cum Uniunea Europeană a fost forțată să traverseze diferite crize care au alimentat în schimb clivajele din interiorul societății. Criza economică începută în 2008 și răspunsul față de aceasta prin intermediul austerității a crescut inegalitățile economice la nivel societal[3], iar Europa și partidele mainstream au primit, în general, blamul pentru această situație. Dispariția unor locuri de muncă sau a unor politici de ajutor social, specifice statului asistențial, au alimentat primii pași înspre afirmare din partea unor partide naționaliste cu mesaj populist care aruncau blamul asupra străinilor, dar și al elitelor. Dacă străinii furau locurile de muncă și consumau resursele statului, elitele reprezentau acel adversar comun care profita de pe urma crizei în defavoarea omului obișnuit.

Ulterior apare criza refugiaților, pe fondul Primăverii Arabe, a conflictelor sectare din Siria și Irak, a destrămării treptate în ceea ce privește monopolul statului asupra violenței legitime. Foarte mulți oameni din regiunea Orientului Mijlociu și din Africa, altă zonă afectată de conflicte interetnice și interreligioase, aleg calea migrației înspre Europa, un continent stabil și apropiat din punct de vedere geografic, dar și cu comunități musulmane deja stabilite acolo, respectiv politici de integrare și asistență pentru refugiați. Privind lucrurile din perspectiva globalizării, răspândirea tehnologiei informației și transportului au făcut Europa mult mai accesibilă oamenilor de pe alte continente prin conștientizarea nivelului de prosperitate, dar și prin dezvoltarea unor mijloace pentru a ajunge acolo.

Valurile de refugiați s-au transformat într-o nouă criză, ridicând întrebări asupra unor chestiuni de management, integrare, dar și de securitate. Asocierea cu riscul infiltrării de către jihadiști era inevitabilă, iar pentru o bună parte din populație exista deja teama locurilor de muncă. Temeri care au fost exploatate de către diferitele partide naționaliste de pe teritoriul Uniunii Europene pentru a contura un narativ în care refugiații reprezentau de fapt o forță invadatoare. Atentatele teroriste care au avut loc ulterior au consolidat acest narativ,în timp ce deciziile luate la nivelul unor instituții UE privind cotele de refugiați au contribuit la dezvoltarea unui narativ al conflictului dintre masă și elită, dintre cetățenii care nu-și doreau acceptarea refugiaților pe teritoriul european și elitele politice care nu țineau cont de acest aspect, cei dintâi simțindu-se nereprezentați de către liderii politici europeni și capacitatea lor de a lua decizii care pot afecta state și societăți de care nu aparțin.

Nici liderii politici ai unor state naționale nu s-au bucurat de o situație mai bună. Pe plan intern aceștia au fost criticați pentru o îndepărtare percepută de ceea ce ar fi interesele omului de rând. Liderii politici naționaliști, precum Viktor Orban, au ridicat alte probleme la nivelul UE în ceea ce privește împărțirea poverii și solidaritatea dintre statele membre UE. În Franța, Frontul Național a beneficiat de câștiguri electorale imposibile până acum câțiva ani, existând astăzi posibilitatea ca liderul acestei formațiuni, Marine Le Pen, să câștige alegerile prezidențiale. În Germania, clivajele sociale dintre păturile mai puțin educate și prospere ale societății și elitele politice au alimentat ascensiunea AfD, o formațiune de extremă-dreaptă ruptă din CDU-ul cancelarului Angela Merkel și cu o viziune politică de tipul ”Germany first”. Probabil apogeul acestui trend prezent la nivelul Europei, în special al țărilor afectate de migrație, îl reprezintă Brexit, unde clivajul dintre elitele europene și cetățenii britanici în privința cotelor de refugiați a fost adesea invocat drept unul dintre motivele principale pentru rezultatul referendumului[4].

Observăm deci modul în care întrepătrunderea dintre factori interni și externi au alimentat recrudescența naționalismului în anumite țări europene, în special cele afectate de migrație sau de probleme economice, corelația dintre aceste probleme și caracterul naționalismului ca mișcare anti-sistem, de răbufnire a frustrărilor latente din interiorul societății. Instinctul de supraviețuire, specific naturii umane, capătă o exprimare colectivă prin naționalism, oamenii apelând la cel mai mic denumitor comun și blamând ceea ce percep ca fiind organisme străine de interesele lor. În acest context recrudescența naționalismului devine un fenomen explicabil, care ne aduce aminte de societățile primitive și modul în care acestea răspundeau în fața unor provocări externe. Naționalismul capătă forma unei mișcări de protest, dar și a unui răspuns față de amenințările reale sau percepute, care în schimb se transformă într-o sursă de risc și o vulnerabilitate strategică pentru Europa și pentru statele membre.

Noul naționalism[5] – vulnerabilitate și sursă de risc

Noul naționalism păstrează anumite trăsăsturi identice cu înțelesul clasic al termenului, dar există anumite nuanțe în ceea ce privește diferențele. Dacă în trecut naționalismul a slujit de cele mai multe ori ca un instrument pentru construirea statelor națiune, în prezent, când acestea există deja, iar proiectul lor se îndreaptă înspre o unificare mai înaltă, dincolo de nivelul statului, noul naționalism joacă un rol mai degrabă de dezbinare și fragmentare a societății. Atrage atenția asupra diferențelor și profită de pe urma conflictelor interne și externe. Acționează preponderent ca o forță opusă sistemului și dornică de schimbări radicale, nu de consolidare a statului sau a coeziunii sociale. Din contră, absența coeziunii și legitimitatea scăzută a statului sunt factorii de care mișcările naționaliste par să profite cel mai adesea. Narativul acestor mișcări este conflictul dintre autohtoni și minorități, dintre mulțimi și elite, dintre statul național și organizațiile internaționale, dintre protecționism și globalizare.

Când ne raportăm la implicațiile pentru securitate acestea pot să fie multiple. Naționalismul în forma sa actuală acționează atât ca o vulnerabilitate strategică, cât și ca o sursă de risc pe termen mediu și lung. Deși nu are o forță colosală, amplificarea nemulțumirilor și inegalităților poate alimenta în continuare discursul naționalist și formarea unei baze electorale mult mai puternice pentru partide de tipul Frontului Național din Franța. Alte partide moderate s-ar putea simți obligate să apeleze la rândul lor la măsuri populiste (de pildă, interzicerea vălului musulman) pentru a-și recâștiga o parte din electoratul ce s-a reorientat de la centru-dreapta către extrema dreaptă sau, cum a fost cazul lui David Cameron, pot să fie condiționați în câștigarea alegerilor de promisiuni riscante care apelează tocmai la acest tip de electorat.

Dar adevăratele probleme se ivesc din implicațiile pentru proiectul european ca atare. Cooperarea europeană și euroatlantică este una din piesele de bază ale arhitecturii de securitate post-Război Rece. Într-o lume în care statele europene cu greu mai pot avea putere în termeni de influență (economică, militară sau politică) comparativă cu state federale de tipul SUA, Rusia sau am putea spune chiar China, proiectul european a reprezentat un mijloc prin care acestea își pot regăsi o parte din influența pierdută și-și pot asigura împreună interesele, securitatea și prosperitatea. În egală măsură, după două războaie mondiale care au devastat continentul, proiectul european acționează sub forma unei comunități de securitate [6]care reușește să mențină pacea pe continent prin intermediul valorilor comune și al unei crescute interdependențe economice, militare și politice.

O altă criză, cea ucraineană, a reaprins anxietăți și interese divergente între Occident și Federația Rusă. Alegerile din SUA și sprijinul acordat de către serviciile de informații rusești candidatului republican, Donald Trump, prezintă bazele unei întoarceri la paradigma războiului informațional, subversiunii și măsurilor active în general. Multe dintre tezele lui Alexander Dughin, unul dintre ideologii Kremlinului, argumentează chiar ideea susținerii naționalismului în lumea occidentală pentru a o dezbina și pentru a câștiga astfel mână liberă în vederea acțiunilor Moscovei în lume[7]. Sprijinul financiar al Rusiei pentru Marine Le Pen ne ajută să vedem această idee ca o realitate.[8] Cooperarea dintre Ungaria, condusă de un om politic cu viziuni naționaliste și Rusia, în ciuda politicilor UE față de aceasta din urmă, discreditează de asemenea ideea unui bloc occidental unit împotriva unei amenințări externe.

În acest sens naționalismul este exploatat sub forma unei vulnerabilități pentru securitatea Uniunii Europene și a statelor membre în cadrul strategiei mai largi de război informațional al Rusiei. O coloană a 5-a, dacă vreți, similară internaționalei comuniste. Mișcările naționaliste sunt susținute prin diferite mijloace pentru a atinge un set de obiective diversificat, dar care ține de interesele Rusiei așa cum sunt definite de elita actuală de la Kremlin. Avem în vedere:

  • Infiltrarea partidelor naționaliste în diferite instituții europene sau naționale pentru a influența procesul de luare a deciziei în favoarea Moscovei
  • Atomizarea societății prin intermediul nemulțumirilor și conflictelor sociale pentru a delegitima Uniunea Europeană sau statele naționale cu politici contrare intereselor Rusiei
  • Discreditarea instituțiilor europene și blocarea cooperării transatlantice

Faptul că pentru naționaliști Moscova reprezintă un Ierusalim ideologic, exemplificat și de recentul pelerinaj al liderului FN, Marine Le Pen, la Kremlin, contribuie la imaginea unei cooperări între aceste forțe, cel puțin în acele state care nu au o istorie conflictuală cu Rusia și în care naționalismul se poate traduce într-o subordonare ideologică față de Kremlin, Vladimir Putin fiind văzut ca un arhetip al liderului puternic cu politici de sorginte conservatoare, un model pentru naționaliștii din Europa de Vest și Europa Centrală.

Alte obiective țin de exploatarea naționalismului pentru a stopa adeziunea vestului față de anumite valori liberale, aplicate și în sfera relațiilor internaționale, care în prezent sunt percepute ca o amenințare pentru puterea de la Kremlin, dar și un obiectiv mai îndrăzneț precum o posibilă eliminare a Uniunii Europene din joc. Aici vulnerabilitatea reprezentată de recrudescența extremei drepte se îmbină cu caracterul acesteia ca sursă de risc pentru securitatea europeană. O răspândire a fenomenului și o serie de victorii electorale pot periclita, în definitiv, proiectul de construcție europeană și principalele beneficii care decurg de pe urma acestuia, lăsând continentul european într-o poziție mai vulnerabile decât cea actuală și chiar aducând din nou în prim plan perspectiva unor conflicte între statele continentale.

Dar riscurile implicite ale naționalismului nu se limitează doar la o dimensiune sistemică sau de război informațional. Statul și UE nu fac singure obiectul securității. Valorile și indivizii reprezintă de asemenea un element important, iar din perspectivă internă ordinea publică merită o atenție deosebită. Discursul naționalist și modul în care acesta poate legitima chiar acțiuni violente, forme de discriminare și ură, pune în pericol ordinea constituțională a statelor membre și ordinea publică dacă ne referim la etniile, religiile și culturile diferite ce conviețuiesc pe teritoriul unui stat. Nu este puțin probabil ca unui atentat terorist din partea unor organizații jihadiste, naționaliștii să-i răspundă cu o altă formă de violență motivată ideologic. Narativul generat de aceștia este, în egală măsură, unul al ciocnirii dintre civilizații diferite și posibilele politici discriminatorii pe care le pot implementa ar reprezenta o formă de muniție ideologică pentru extremismul islamic în căutare de noi adepți.

Exploatând crizele cu care Uniunea Europeană s-a confruntat în ultimii ani și amplificând clivajele societale, partidele naționaliste, printr-un discurs populist, reușesc să-și facă tot mai simțită prezența la nivelul parlamentelor naționale și a Parlamentului European deopotrivă. Legătura vizibilă a acestora cu un actor statal străin, opoziția față de proiectul european și față de valorile constituționale privind democrația, egalitatea, libertățile și așa mai departe, plus un discurs al urii, pot genera noi provocări pentru statele naționale și Uniunea Europeană, pentru ultima ridicând chiar perspectiva disoluției. Evenimentele care au afectat procesul electoral din SUA obligă la o atenție sporită asupra aspectelor de război informațional și rolului jucat de către extrema-dreaptă în cadrul acestuia, mai ales unui posibil sprijin extern la nivel media, de finanțare sau cyber prin intermediul serviciilor de informații. În definitiv, viitorul Uniunii Europene, stabilitatea acesteia și a statelor membre, depinde de capacitatea înfrânării acestor tendințe prezente pe continent și deci de rezolvare a principalelor cauze care le-au generat. Pentru politicienii europeni este important să recapete încrederea populației prin proiecte realizabile și cu perspective pe termen lung, în timp ce nivelarea inegalităților economice, un mai bun management al migrației și a combaterii terorismului devin necesare ca politici publice.

Un rol foarte important în această ecuație revine comunității de intelligence a fiecărui stat european, pentru a contracara eforturile de război informațional și pentru a descoperi posibilele legături între diferite formațiuni naționaliste și actori statali străini. Ținând cont de cadrul legal specific statelor în cauză, un anumit nivel de măsuri active nu ar trebui să fie exclus, tocmai în vederea infiltrării acestor organizații nu doar pentru a culege informații, ci și pentru a le dezbina. România poate să ofere un model prin istoria sa cu tentativele de reorganizare a Mișcării Legionare după căderea regimului comunist, unde o activitate de monitorizare atentă s-a îmbinat cu folosirea unor agenți de influență pentru dezbinarea diferitelor grupuri care prindeau formă și odată cu asta a votului, a resurselor și a susținerii pentru formațiunile naționaliste în cauză. Este clar că astfel de partide nu pot să fie excluse din cadrul problemelor de securitate și că, spre deosebire de partidele mainstream, acționează în forme ostile ordinii constituționale. O perspectivă a securității extinse, dincolo de aspectele militare sau de ordine publică, înspre dimensiunea politică, socială, economică, etc. obligă la abordări diferite de cele precedente.

Naționalismul în România și România într-o Europă a naționalismului

Spre deosebire de statele din Europa de Vest, România nu suferă de o prezență puternică a naționalismului sub forma unei exprimări politice. Există câteva partide care s-au afirmat de-a lungul timpului pe scena politică (PRM, Noua Dreaptă, PRU, Alianța Noastră, etc.), dar fie nu au reușit să participe în mod serios la jocul politic, fie au acționat ca filiere ale unor partide mai largi care adoptă discursul naționalist din motive strict electorale. Condițiile pentru ca un astfel de discurs să prindă lipsesc parțial din societatea românească. Nu există o problemă a imigranților, poate mai degrabă a emigranților, iar în principiu discursul anti-sistem tinde să fie monopolizat de către partidele care se află în opoziție. Instituțiile media acordă o atenție limitată liderilor naționaliști, iar în principiu organizații precum Uniunea Europeană sau NATO sunt văzute cu ochi buni de către majoritatea românilor[9], România profitând mai degrabă de pe urma integrării în cadrul acestora, atât în dimensiunea economică, dar și în cea de securitate.

Cele câteva partide naționaliste care există aderă, totuși, la același tip de discurs cu cele occidentale. Euroscepticismul, clivajele sociale, anti-americanismul se regăsesc în discursul politic, în timp ce Rusia este văzută ca un partener firesc din perspectiva împărtășirii unei religii comune, creștinismul ortodox. Astfel de mesaje pot să prindă în condițiile creșterii inegalităților socio-economice și a clivajelor dintre cetățeni și elita politică, dar necesită aportul unui adversar comun, prezența unor străini ce pot să fie demonizați și care să alimenteze discursul naționalist în privința locurilor de muncă și extenuării resurselor. În prezent, problemele oamenilor sunt mai degrabă orientate către corupția clasei politice autohtone, iar Uniunea Europeană prefigurează drept un sprijin pentru justiție și dezvoltare, un ideal spre care majoritatea românilor par a tinde.

Două elemente care suplineesc, în schimb, lipsurile naționalismului, țin de corupție și ortodoxie. Sprijinul UE pentru lupta anti-corupție încurajează anumiți actori politici să se reorientieze înspre o politică mai deschisă către Rusia și un anumit grad de respingere în ceea ce privește procesul de integrare europeană. Identitatea religioasă este adesea exploatată în cadrul războiului informațional și se îmbină cu discursul naționalist pentru a genera mișcări sociale care văd Occidentul și valorile occidentale drept străine identității religioase a poporului român, în timp ce România și Rusia împărtășesc o anumită identitate comună. Cu o populație preponderent ortodoxă, un discurs naționalist pe baze religioase poate să prindă în ochii electoratului, iar diferențe de natură religioasă pot să fie exploatate pentru alimentarea unor clivaje interne sau propagarea unui mesaj favorabil Rusiei în politica externă.

Deși între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Rusă relațiile au fost adesea tensionate, de-a lungul timpului candidați cu vederi religioase puternice, precum Iulian Capsali, au susținut o reapropiere de Moscova care, din experiență proprie, este încurajată ocazional și de către preoți ortodocși pe aceleași criterii identitare, plus atitudinile față de probleme precum căsătoriile între persoane de același sex, avortul sau rolul bisericii în societate. În ciuda acestui fapt influența lor rămâne limitată, așa cum s-a văzut și în cazul alegerilor, dar poate încuraja încă forme de hate-speech, clivaje sociale, politice și anumite tendințe privind politica externă, în special dacă luăm în considerare dependența politicului față de un electorat preponderent religios, omniprezent în mediul rural.

Considerând că diferitele forme de naționalism religios prezente în România au o influență limitată și sunt cel mai adesea un produs al trecutului comunist, al anomiei și dorinței de construire a unei noi identități colective prin apelul la trecut, identificăm în fenomenul naționalist care afectează Europa occidentală o problematică mai serioasă și mai importantă pentru România din perspectiva securității naționale și a intereselor noastre ca stat. Situația cetățenilor români plecați la muncă sau la studii în afară, dependența României față de UE și NATO în ceea ce privește prosperitatea economică și dimensiunea militară a securității, reprezintă principalele provocări cu care România va trebui să se confrunte într-o posibilă Europă a națiunilor.

Cetățenii români din afară granițelor

Dacă naționalismul occidental este alimentat de problema migrației, pentru români libera circulație a bunurilor, mărfurilor și persoanelor s-a dovedit un aspect pozitiv. Ținând cont de economia disfuncțională a României și de o piață a muncii foarte limitată, mulți români au ales să plece în afară pentru a-și găsi un loc de muncă, a obține venituri mai mari, o parte din aceste venituri întorcându-se acasă și contribuind la economia națională. Ori, nu doar migranții din afară Europei sunt vizați de nemulțumirile naționaliștilor din Vest, ci și migranții intraeuropeni care rămân un țap ispășitor privind ocuparea locurilor de muncă pentru cetățeanul obișnuit. Brexit rămâne probabil un caz exemplar în acest sens, aprinzând discuții foarte importante cu privire la viitorul românilor plecați la muncă în Marea Britanie.

Această problemă este importantă pentru statul român care are în vedere inclusiv siguranța cetățenilor proprii din afară granițelor. Recrudescența naționalismului îi poate afecta în feluri multiple, fie prin ascensiunea la putere și politici publice cu caracter discriminatoriu, fie printr-un discurs al urii care poate ațâța spiritele împotriva celor care muncesc în străinătate. Nu mai puțin importantă este perspectiva unui exod forțat al românilor înapoi în țara natală, care ar presa foarte mult piața muncii și ar alimenta discrepanțele socio-economice deja existente, adăugând în ecuație tăierea unei surse de venit pentru buget.

Dependența României față de UE și NATO în domeniile economiei și apărării

În ciuda eforturilor depuse, România rămâne o țară dependentă de partenerii ei străini și adeziunea la diferite instituții internaționale. Forța militară a României, influența externă a acesteia și economia țării rămân într-un dezavantaj serios în raport cu alți actori statali mult mai puternici. Aderarea la NATO și Uniunea Europeană a vizat tocmai acoperirea acestor vulnerabilități sub o umbrelă de securitate comună și pe baza integrării pe o piață unică europeană. Ținând cont de modul în care naționalismul amenință însăși proiectul european, nu putem exclude riscurile implicite ale dispariției sau disfuncționalității acestor instituții care asigură în prezent securitatea României în lume, însăși Strategia Națională de Apărare prevăzând imaginea unei Românii puternice în Europa și în lume. Europa este elementul central fără de care acest lucru devine imposibil.

Caracterul subversiv al partidelor naționaliste ca actori socio-politici favorabili intereselor geopolitice ale Rusiei acționează în egală măsură ca o sursă de risc, ținând cont de anxietățile României cu privire la Rusia și acțiunile ostile desfășurate de aceasta din urmă în decursul ultimilor ani. Cazul Bulgariei și a negocierilor pentru o flotă NATO la Marea Neagră exemplifică problemele ce se ridică, vocil favorabile Rusiei putând acționa în detrimentul intereselor României atunci când vine vorba de politicile comune ale UE și NATO în privința acestui actor statal perceput cel mai adesea ca o amenințare. Punerea sub semnul întrebării a apărării și securității colective, a solidarității între aliați, reprezintă o principală sursă de risc pentru statul român într-o lume care pare să reintre sub zodia conflitelor interstatale.

Sunt și alte dimensiuni care merită abordate pe cazuri specifice. Naționalismul maghiar, de exemplu, vine la pachet cu revizionismul teritorial. O problemă istorică la nivelul relațiilor bilaterale dintre România și Ungaria. Chestiunea pieței libere și importanța investitorilor străini pentru economia românească. Răspândirea naționalismului în România ca un rezultat al influenței externe și reaprinderea conflitelor interetnice, relațiilor dintre români și minoritatea maghiară prezentând în continuare o vulnerabilitate și o sursă de risc. Rolul important jucat de UE în sprijinirea justiției și ce ar reprezenta absența acesteia pentru reformele derulate în ultimii ani.

Dacă fantoma naționalismului bântuie preponderent țările afectate de migrație și care au suferit anumite costuri de pe urma aderării unor state mai sărace la Uniunea Europeană, efectele acesteia pot avea implicații pe termen lung pentru securitatea și interesele României în cadrul UE și în afara acesteia. Lucru care ne atrage atenția asupra caracterului imperativ pe care o viziune strategică în privința gestionării posibilelor provocări și a susținerii proiectului european îl are pentru politica externă și de securitate a României. România poate utiliza diaspora pentru a exercita un anumit nivel de influență în afară, de asemenea, nefiind parte a nucleului dur, poate acționa ca un actor interpus între nucleul dur al UE și state care și-au asumat o agendă cu tendințe eurosceptice precum Polonia în vederea unei echilibrări a intereselor divergente. Pregătindu-ne și pentru președinția Uniunii Europene, o agendă de rezolvare a principalelor probleme cu care se confruntă Uniunea și care susțin discursul naționalist trebuie concepută în cadrul Administrației Prezidențiale, dar și una de gestionare a fenomenului în sine și a efectelor sale, precum este cazul Brexit, care va afecta atât Uniunea Europeană, cât și soarta unui număr important de cetățeni români. Orice negociere viitoare trebuie să aibă în vedere ambele dimensiuni și mijloacele prin care ieșirea Regatului Unit din blocul comunitar poate să fie sigură pentru cetățenii europeni plecați în afară, fără a seta un precedent încurajator pentru alte cazuri similare.

Strategiile de rezervă nu strică, iar construirea unor relații bilaterale mai strânse cu parteneri strategici importanți trebuie avută în vederea. Turcia, ca țară influentă în Regiunea Extinsă a Mării Negre și Polonia, ca una dintre principalele puteri militare din estul Europei, sunt aliați naturali ai României. În special când provocările din est sunt aceleași pentru toate trei.

În vecinătatea României, îndeosebi în zona Balcanilor de Vest, respectiv a Ucrainei, tensiunile și conflictele interetnice rămân frecvente. Uniunea Europeană a jucat un rol important inclusiv în gestionarea acestora și continuă să-l joace, dar răspândirea naționalismului în interiorul și în afară UE poate avea repercursiuni mai grave pentru securitatea regională per ansamblu, a căror gestionare trebuie de asemenea să intre în atenția autorităților, România făcând parte dintr-un complex de securitate care nu este imun la posibila declanșare a unor alte conflicte în zona Balcanilor de Vest ori la extinderea războiului civil din Ucraina, cu interferențele externe din partea Federației Ruse.

 

Concluzii și recomandări

În momentul de față, naționalismul prin noile sale forme joacă mai degrabă rolul unui cal troian în interiorul Uniunii Europene și al statelor membre. Am prezentat în rândurile de mai sus factori care pot să fie considerați cauzali pentru situația actuală, respectiv implicațiile pentru securitatea Uniunii Europene, a statelor membre și a cetățenilor, adică principalele trei nivele de abordare a securității. Fenomenul în sine poate să fie considerat unul nefast, din acest punct de vedere, diferite partide naționaliste acționând sub forma unei coloane a V-a a Rusiei și amenințând pe termen lung proiectul european. Diferitele crize și provocări cu care ne-am confruntat în decursul ultimilor ani au alimentat extremismul de dreapta și discursul populist în general, iar redresarea situației necesită eforturi pentru a recâștiga încrederea populației (din partea partidelor mainstream și a Uniunii Europene), apelând atât la factori afectivi, cât și raționali, în special prin intermediul bunei guvernări, depășirea austerității economice și rezolvarea principalelor crize, precum cea a migrației, care alimentează această stare de fapt. Privind la ”cauzele cauzelor”, stabilizarea Nordului Africii și a Orientului Mijlociu devin obiective strategice pentru viitorul Uniunii Europene, iar statele naționale trebuie să manifeste o predispoziție mai mare în vederea cooperării pentru rezolvarea acestor probleme.

România nu suferă de aceeași boală, iar motivele sunt discutabile. Însă ea poate să fie afectată de evoluțiile ulterioare care ar putea avea loc în interiorul UE, în special în sectorul economic și cel de apărare. De fapt, chiar discuțiile curente privind o Europă cu două viteze pot să fie considerate un efect al naționalismului, o retragere a nucleului dur către sine pentru a supraviețui și a gestiona mai bine noile provocări de securitate. Ori, o astfel de perspectivă lasă România undeva pe afară și în dezavantaj la masa negocierilor și a deciziilor importante.

Naționalismul apare ca o reacție la marile probleme ale momentului, dar nu reprezintă un răspuns, ci mai degrabă o reacție grăbită, instinctuală, care trezește alte probleme și le acutizează pe cele prezente. Oferă mai multe motive de pesimism, decât de optimism, dar există și scenarii pozitive în ceea ce privește motivarea decidenților în a juca un rol mai pro-activ pe scena globală și a îndrepta anumite probleme care au dat naștere acestei situații. Este, mai presus de toate, un test asupra unității europene și a măsurii în care suntem dispuși să ne asumăm o povară comună, a o gestiona împreună și a-i găsi astfel o rezolvare care nu consider că se află în afară acțiunii colective din partea statelor membre.

Bibliografie

[1] Vezi, Paul Lawrence, Naționalismul: istorie și teorie, trad. Roxana Popescu, București, Antet, 2006.

[2] Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni, Iași, Polirom, 2007.

[3] Vezi, Hulya Dagdeviren, ”The 2008 Financial Crisis and Inequality in Europe: Impact through Market and Redistribution”, Progressive Economy Annual Forum, martie 2014.

[4] David Enoch, ”The Masses and the Elites: Political Philosophy for the Age of Brexit, Trump & Netanyahu”, Hebrew University of Jerusalem Legal Research, Paper No. 17-13, 2017, disponibil la: https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2904292, accesat la 29. 03. 2017.

[5] Pentru mai multe detalii privitor la noțiunea de ”new nationalism”, vezi, Michael Hirsh ”Why the New Nationalists Are Taking Over”, Politico, 2016.

[6] Despre ideea comunității de securitate și modul în care Uniunea Europeană se încadrează în această viziune am scris mai multe în, Alexandru Sudițoiu, ”Uniunea Europeană și comunitatea de securitate”, GSS, 25. 08. 2016, disponibil la: http://grupuldestudiidesecuritate.ro/uniunea-europeana-si-comunitatea-de-securitate/.

[7] Iver B. Neumann, Russia and the Idea of Europe: A Study in Identity and International Relations, London; New York, Routledge, 1996.

[8] Vezi, Ivo Oliveira, ”National Front seeks Russian cash for election fight”, Politico, 2016,  disponibil la: http://www.politico.eu/article/le-pen-russia-crimea-putin-money-bank-national-front-seeks-russian-cash-for-election-fight/, accesat la 29. 03. 2017.

[9] Adevărul, ”Sondaj IRES: Românii susţin UE şi vor ca România să joace un rol activ în redefinirea proiectului european, după Brexit,” 9. 08. 2016, disponibil la: http://adevarul.ro/news/politica/sondaj-ires-romanii-sustin-ue-vor-romania-joace-rol-activ-redefinirea-proiectului-european-brexit-1_57a9c5555ab6550cb89b0f83/index.html, accesat la 29. 03. 2017.

Articol redactat de Alexandru Sudițoiu, membru al GSS

 

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply