Dilema de securitate a României în Războiul Rece

Dilema de securitate a României în Războiul Rece

posted in: Uncategorized | 0

Contracararea măsurilor active sovietice ca parte a strategiei de balansare internă a României

 

 

Rezumat

Acest eseu pune în discuție problematica subversiunii și a măsurilor active în activitatea de intelligence, din perspectiva dilemei de securitate a României în perioada Războiului Rece. Urmărind mijloacele prin care Uniunea Sovietică a reușit să submineze aparatul de securitate al statului, cât și modul în care polițiile secrete românești au contracarat ulterior acest proces, ne propunem să înțelegem, pe de o parte, natura relațiilor româno-sovietice prin intermediul interacțiunii dintre polițiile secrete ale celour două state, iar pe de alta, să obținem o mai bună cunoaștere a subversiunii și a modului în care aceasta este aplicată în confruntările geopolitice dintre state.

 

Introducere

Statutul României pe parcursul Războiului Rece prezintă interes pentru studiul securității naționale și al relațiilor internaționale. Deși membru al Tratatului de la Varșovia și stat aliniat blocului sovietic prin ideologia sa comunistă, România a ieșit în evidență printr-o deviere graduală, dar tot mai virulentă față de politicile oficiale ale Moscovei. Începând cu perioada lui Gheorghiu Dej, când România a încercat să diminueze dependența sa față de Moscova și continuând cu perioada lui Nicolae Ceaușescu, când s-a remarcat o ruptură tot mai evidentă, statul român a trecut printr-o clasică dilemă a securității, acesta trebuind să navigheze între dorința proprie pentru independență și teama față de o reacție agresivă a aliatului sovietic.

Scopul lucrării de față este să identifice modul în care Uniunea Sovietică a încercat să țină sub control România, cercetând procesul de subversiune și măsurile active sovietice întreprinse pe teritoriul României odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Totodată, ne propunem să vedem în ce măsură și cum au reacționat elitele politice de la București, plecând de la ipoteza că, într-adevăr, România a dus o politică de balansare internă împotriva URSS prin încercările sale de elimina agenții de influență ai Moscovei din cadrul aparatului de securitate al statului.

 

I. Cadru conceptual: subversiune, măsuri active și balansare internă

Noțiunea de subversiune este una larg întâlnită în rândul lucrărilor de specialitate cu privire la intelligence (în sens clasic) și securitate națională. Același lucru este valabil în ceea ce privește măsurile active și, în ultimă instanță, conceptul teoretic de balansare internă, specific curentelor de gândire neo-realiste în domeniul securității și al relațiilor internaționale. În ciuda acestui aspect, toate cele trei concepte necesită o clarificare a priori în vederea demersului propus. Ne propunem, pe cale de consecință, ca în rândurile ce urmează să dezvoltăm cadrul conceptual al lucrării noastre, cât și să clarificăm principalele noțiuni folosite.

Așadar, în privința subversiunii sunt necesare câteva clarificări elementare. Termenul provine din latinescul subvertere, însemnând, din punct de vedere etimologic, a răsturna, a da jos. Deși termenul nu are o definiție unanim acceptată, el este folosit cel mai adesea pentru a descrie un proces având ca scop subminarea unei ordini sociale date sau, din punct de vedere sociologic, a unui sistem social.[1] Rogert Trinquier, ofițer în Armata Franceză și specialist în domeniul contra-insurgenței, a definit subversiunea ca un termen ce poate să fie încadrat în rândul conceptului mai larg de război modern, implicând utilizarea concomitentă a unor instrumente militare, politice, economice, culturale sau de altă natură pentru a schimba sau înlocui ordinea politică a unei țări.[2]

Pentru economia lucrării de față vom alege să ne raportăm la subversiune prin înțelesul său general, considerând că aceasta reprezintă în primul rând un proces prin care diferiți actori își pot submina rivalii, fără a utiliza cu necesitate mijloace militare. Subversiunea reprezintă, din acest punct de vedere, o tactică facilă în vederea influențării procesului decizional a unei țări sau ocupării indirecte a acesteia, fără a implica însă costurile economice și politice ce ar veni în mod normal ca o consecință a ocupației de factură militară.[3]

În cadrul mai larg al lucrării noastre, subversiunea poate să fie privită și ca o componentă inerentă a măsurilor active sovietice din perioada Războiului Rece. Prin măsuri active înțelegem acele acțiuni întreprinse de către o poliție secretă în vederea influențării politicii altor state.[4] Diferența este relevantă, deoarece conceptul în sine a luat naștere în cadrul Uniunii Sovietice, punând accentul pe o serie de instrumente pentru a influența în mod activ politica sau viața socială, economică, etc. a unor țări ostile.[5]

Măsurile active și subversiunea sunt două noțiuni aflate în strânsă legătură una cu alta, ambele referindu-se la acele acțiuni întreprinse cu scopul bine definit de a submina, influența sau elimina cu totul regimurile, societățile și forțele adverse. Ele implică acțiuni de propagandă, dezinformare, manipularea opiniei publice sau chiar, în cazuri extreme, asasinate și introducerea propriilor agenți de influență în funcții de decizie[6].

În sfârșit, balansarea internă este un concept provenit din rândul teoriei neo-realiste a relațiilor internaționale, referindu-se la acțiunile pe care un stat le întreprinde pentru a balansa puterea (teoria waltziană) sau amenințarea (vezi Stephen Walt) altor actori. Spre deosebire de balansarea externă, care implică formarea unor alianțe pentru descurajare, balansarea internă urmărește descurajarea ostilităților sau agresiunii prin dezvoltarea capabilităților proprii de apărare sau, din punct de vedere sociologic, a coeziunii socio-politice a unei națiuni. Această abordare din urmă este cea care trezește interes pentru demersul nostru, interpretând acțiunile României de contracarare a subversiunii sovietice și de (re)naționalizare a aparatului de securitate ca o măsură specifică strategiei de balansare internă a RSR în raport cu amenințarea sovietică.

 

II. Subversiunea sovietică în România după al Doilea Război Mondial

Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial prin înfrângerea puterilor Axei și ocuparea Europei de Est de către Uniunea Sovietică marchează, printre altele, și începutul procesului de subversiune pe teritoriul României. Urmărind impunerea comunismului în țările ocupate, URSS se află în situația de a-și folosi dominația militară în acest sens. Prezența trupelor sovietice în România reprezintă o amenințare constantă pentru elitele politice, sociale și economice al vechii ordini, aceasta funcționând ca un instrument de presiune în vederea adoptării graduale a comunismului ca nouă ideologie de stat. Însă, trebuie avute în vedere condițiile sistemice care au obligat Uniunea Sovietică la utilizarea unor mijloace mai soft, aceasta încercând totuși să-și legitimeze acțiunile. Pe de o parte, subversiunea oferă avantajele unei preluări mai puțin costisitoare a puterii, evitând confruntările directe și costurile economice, iar pe de alta, permite agresorului să nege orice implicare directă.[7]

Așadar, în ceea ce privește cazul românesc, procesul de subversiune poate să fie trasat încă din perioada anilor 1945-1948, când principala poliție secretă a URSS, NKVD, a transmis faimoasele directive prin care se stabileau obiectivele și mijloacele de acțiune sovietice cu privire la Europa de Est [8]. Suprimarea vechilor elite politice, a cultelor religioase și instalarea propriilor agenți în funcții de influență publică au reprezentat puncte centrale în cadrul acestor directive. Strategia sovietică a utilizat atât agenturile dezvoltate de către NKVD, ulterior NKGB și KGB, precum și cadrele Partidului Comunist ce s-au întors în România odată cu trupele sovietice. Scopul ultim în cazul României era derularea de alegeri în care să câștige Partidul Comunist din România (PCdR) și schimbarea formei de guvernământ prin eliminarea ultimativă a monarhiei constituționale.

În acest sens, NKVD-ul a derulat mai multe acțiuni, urmărind un proces gradual. Alegerile aveau să reprezinte pasul final, odată ce aparatul de securitate al statului avea să se afle sub controlul comuniștilor. În 1945, Serviciul Secret de Informații (SSI) se numără printre primele instituții ale statului ce au fost epurate de vechile cadre și infiltrate de către agenți sovietici, același lucru fiind valabil și în cazul altor organe de siguranță. Ofițerii de rang înalt din cadrul Forțelor Armate, precum și liderii partidelor democratice au fost treptați arestați sau executați, făcând astfel loc pentru agentura sovietică. În 1948 acest proces este deja realizat, Direcția Generală de Siguranță a Statului fiind condusă de către agenți sovietici ce au preluat locul oficialilor români [9]: Pantilei Bodnarenco, Alexandru Micolschi și Vladimir Mazurov.

Deși mărturiile fostului general de securitate, Ion Mihai Pacepa, trebuie luate cu o anumită doză de scepticism, ele aruncă o lumină similară asupra evenimentelor din acea perioadă. Conform lui Pacepa, pe parcursul activității sale în cadrul Securității, acesta a raportat în permanență superiorilor sovietici [10]. Ocupând funcția de consilieri, dar aflându-se de fapt în fruntea instituțiilor de securitate, aceștia coordonau activitatea structurilor în cauză, serviciile de informații românești concentrându-se asupra celor care se opuneau sovietizării României și, cu precădere, opozanților din exil. De exemplu, mai mult de 30.000 de oameni au fost arestați pe teritoriul României între 1945-1952, majoritatea dintre aceștia fiind deținuți politici[11]. Controlând aparatul de securitate și eliminând în mod treptat forțele de opoziție, pe 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost convocat de către premierul Petru Groza și forțat să abdice de la tron, iar ulterior să părăsească țara.

Conform istoricului american Larry Watts[12], procesul de subversiune derulat pe teritoriul României a urmărit mai multe mijloace de acțiune. Aspectul cel mai important, infiltrarea agenților sovietici în funcții decizionale, a fost sprijinit prin prezența trupelor sovietice. Concomitent, procesul a vizat și o direcție cultural-religioasă, agenții sovietici încercând să reprime influența bisericilor ortodoxă, greco-catolică și romano-catolică și să construiască un nou narativ identitar, având în centru proletariatul și unitatea acestuia cu Moscova, lupta împotriva fascismului, devenit peste noapte o caracteristică a tuturor partidelor pro-occidentale. Din punct de vedere economic, subversiunea s-a simțit prin presiunile sovietice în vederea plătirii unor datorii de război, astfel încât economia românească a fost sterilizată, provocând nemulțumirea maselor populare [13]. Politic, comuniștii au încercat să preia puterea prin alegeri libere, falsificând în cele din urmă rezultatele alegerilor.

Un element central al subversiunii și al măsurilor active sovietice pe teritoriul României a fost Cominternul. Subordonând întreaga rețea de partide comuniste față de Moscova, acesta acționa ca un instrument în vederea influențării deciziei politice. Lideri comuniști precum Ana Pauker au reprezentat, până la căderea lor din brațele Moscovei, principalii agenți de influență pe teritoriul României.

Evenimente similare s-au desfășurat în restul spațiului de influență al URSS. Polonia, Ungaria, Germania de Est și alte țări ocupate de către trupele sovietice au trecut printr-un proces rapid de sovietizare, sub forma stabilirii de agenți loiali Moscovei în toate instituțiile statului, cu precădere cele de securitate, precum este cazul Stasi în Germania. O diferență majoră este cea a sprijinului popular, cât și a ostilității sovietice față de România. Dacă în Germania de Est influența sovietică s-a stabilit prin intermediul unor figuri native, loiale Moscovei, în România acestea au reprezentat doar elemente de fațadă. Serviciile de informații au fost în permanență coordonate de către consilierii sovietici puși în fruntea acestora. Totodată, URSS a folosit în permanență problema minorităților etnice, îndeosebi cea maghiară, pentru a șantaja Bucureștiul în cazul lipsei de loialitate [14]. Putem presupune doar că aceste detalii ale sovietizării țin de opoziția predominantă a românilor față de comunism și necesitatea impunerii acestuia.

 

III. Strategia de balansare internă a României: eliminarea agenților sovietici

În ciuda modului în care comunismul s-a impus pe teritoriul României, autoritățile de la București nu au fost cu necesitate loiale Moscovei. În acest sens putem distinge două perioade specifice prin abordările lor asupra relației cu Uniunea Sovietică. Pe de o parte, perioada Dej, când România a încercat să mențină aparențele loialității față de Moscova, căutând totodată să diminueze dependența față de aceasta și, pe de altă parte, perioada Ceaușescu, când strategia României față de Moscova a început să implice o ostilitate tot mai vădită [15]. Dincolo de motivele acestei opoziții crescute față de Moscova, important pentru lucrarea noastră este modul în care România a încercat să elimine influența sovietică, acest capitol urmărind procesul de românizare a instituțiilor de securitate ca o parte a strategiei de balansare internă a României.

Influența sovietică în cadrul Securității a fost tolerată în perioada de început a regimului Dej. În anii din urmă, cât mai ales odată cu începutul perioadei Ceaușescu, au fost întreprinse acțiuni tot mai viguroase împotriva acesteia. În mod evident, România dorea să urmeze o politică externă tot mai independentă față de Moscova, dar se confrunta cu o serioasă dilemă de securitate nu doar în ceea ce privește acțiunile Uniunii Sovietice ca entitate statală, ci și modul în care aceasta și-ar fi putut utiliza agenturile de pe teritoriul României pentru a elimina orice figură comunistă deviantă față de traiectoriile Kremlinului. Astfel, pentru a obține un grad crescut de independență, primul pas pe care România trebuia să-l întreprindă a fost acela de a reduce influența sovietică în cadrul Securității, a forțelor armate și a partidului.

O oportunitate în acest sens se deschide odată cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Anii 1955-1958 eliberează factorii decizionali de la București de amenințarea constantă a trupelor sovietice, oferindu-le în schimb libertatea de a întreprinde politici mai mult sau mai puțin mascate în vederea reducerii influenței sovietice.[16] Dacă până în 1958 majoritatea ofițerilor români de securitate și de armată erau obligați să efectueze studii de perfecționare la Moscova, fiind astfel vulnerabili recrutării de către KGB, din 1958 încolo numărul ofițerilor români plecați la studii în URSS s-a redus drastic, aceștia fiind formați cu precădere în România, iar cei formați la Moscova fiind tratați cu suspiciune de către conducerea statului.[17]

Treptat s-au întreprins acțiuni mai consistente. La începutul anilor ‘60, când Alexandru Drăghici se află în fruntea Securității, s-a luat decizia de trecere în rezervă a elementelor alogene din cadrul Securității Statului. Majoritatea agenților sovietici erau fie ruși, evrei sau maghiari care și-au asumat nume românești, fie români căsătoriți cu rusoaice. Conform politicii de românizare, aceștia trebuiau retrași în rezervă sau eliminați, pentru a face loc elementelor loiale conducerii de partid. Conform unui studiu efectuat de sociologul român, Remus Ioan Ștefureac, 70-80% dintre cadrele de naționalitate rusă, ucraineană, evreiască căsătorite cu rusoaice au fost trecute în rezervă.[18]

În 1961 se înființează prima structură de contraspionaj, având ca scop supravegherea informativă a oricărui cetățean bănuit de apartenența la sau colaborare cu poliția secretă sovietică [19]. Mai curios este faptul că în 1962, când Uniunea Sovietică implică polițiile secrete din statele socialiste într-o nouă operațiune de dezinformare a Occidentului, poliția secretă românească este exclusă din cadrul acesteia. Conflictul dintre poliția secretă românescă și cea sovietică face un pas adițional în 1964, când are loc retragerea consilierilor sovietici la cererea autorităților române. Tot cu această ocazie se înființează și UM 0920/A (ulterior UM 0110, faimoasa unitate anti-KGB), având ca scop supravegherea foștilor cominterniști, inclusiv a membrilor de partid.[20] Începând cu anul 1977 nu s-a mai înregistrat nici un schimb de informații cu țările din blocul sovietic.

Măsurile întreprinse de către autoritățile române pentru a reduce influența sovietică au urmat un proces gradual, încercându-se astfel evitarea unor confruntări directe cu Moscova. Chiar și așa, putem sesiza că reacțiile Moscovei nu au întârziat să apară. Conform lui Larry Watts, Uniunea Sovietică a desfășurat un întreg război clandestin împotriva României prin intermediul măsurilor active întreprinse de către poliția secretă sovietică.[21] Aparatul de dezinformare al KGB funcționa pentru a prezenta România ca pe un stat vasal în Occident, cât și ca pe un stat ce prigonește minoritatea maghiară de pe teritoriul propriu. Încercând în continuare să recruteze agenți de influență pe teritoriul României, KGB-ul urmărea înlăturarea liderilor dizidenți față de politicile URSS, tratând România mai degrabă ca pe un adversar, decât ca pe un stat aliat din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Aceste realități au diminuat, desigur, din eficiența operațiunilor anti-KGB. Un aspect semnificativ era teama președintelui Nicolae Ceaușescu care, conform lui Ștefureac, se temea să aprobe măsuri mai virulente împotriva unor agenți sovietici cunoscuți (vezi cazul generalului Militaru) pentru a nu determina un răspuns agresiv din partea Moscovei.[22] Chiar și dacă aparatul de securitate trecea printr-un proces de (re)naționalizare, multe structuri ale acestuia și chiar ale Ministerului Apărării erau în continuare penetrate de către sovietici, același lucru fiind valabil și pentru structurile de partid.[23] KGB-ul exploata din plin foștii ilegaliști, precum și studenții români plecați să-și efectueze studiile la Moscova. Aceste vulnerabilități au limitat în mod drastic opțiunile de acțiune ale unității anti-KGB, cât și ale decidenților români, dând naștere unor erori strategice.

 

Concluzii

Pe întreg parcursul Războiului Rece, drept urmare a ocupației sovietice, România a fost un stat comunist, membră a Tratatului de la Varșovia și, de jure, aliat al Uniunii Sovietice. În ciuda acestui fapt, așa cum am prezentat și-n rândurile de mai sus, relația României cu Uniunea Sovietică a fost una mai degrabă ostilă decât de parteneriat. Căutând să urmeze o politică tot mai independentă față de Moscova, decidenții de la București au înțeles că trebuie în primul rând să reducă influența sovietică în cadrul instituțiilor de securitate ale statului, derulând ample acțiuni în acest sens. Începând cu eliminarea sau trecerea în rezervă a elementelor alogene și continuând cu formarea unor unități anti-KGB (unice în blocul sovietic), România s-a distins față de alte țări socialiste prin încercările sale de contracarare a subversiunii sovietice și de urmare a unei politici proprii, independente de dorința mai marilor de la Kremlin.

Fără doar și poate, lucrarea noastră nu prezintă caracteristicile unui studiu exhaustiv și nici nu are această pretenție, dar considerăm că am reușit să realizăm ceea ce ne-am propus la începutul acesteia, anume identificarea mijloacelor prin care URSS și-a construit rețelele de influență pe teritoriul României și a modului în care România a contracarat acest proces. Deși prezintă doar o fereastră restrânsă asupra relațiilor dintre România și URSS, raporturile dintre polițiile secrete ale celor două țări ne pot ajuta să înțelegem mai bine măsura ostilității și cooperării dintre acestea, dovedind caracterul deviant al României față de restul Tratatului de la Varșovia și opoziția acesteia față de Moscova.

Lucrarea noastră este de actualitate pentru studiile de securitate, tocmai prin modul în care măsurile active și procesele subversive par să reprezinte astăzi un element caracteristic al confruntării geopolitice dintre marile puteri. Din Orientul Mijlociu până în Europa, în țări precum Siria, Irak și Ucraina, marile puteri nu se mai confruntă prin intermediul forțelor armate, ci prin procese subversive care au ca scop preluarea puterii la costuri tot mai reduse și cu riscuri minimale, încercând să influențeze în mod indirect politicile țărilor victimă.

Există, desigur, loc pentru mai multe studii asupra subversiunii, cât și asupra relațiilor româno-sovietice din perioada Războiului Rece. Credem că acestea pot să fie comparate chiar cu evenimente actuale pentru a obține o înțelegere mai amplă asupra modului în care marile puteri încearcă să controleze statele mici și mijlocii, fără a le ocupa însă în mod direct. De asemenea, o analiză comparativă asupra modului în care România și alte țări socialiste, precum Germania de Est, și-au gestionat politica externă și de securitate în raport cu URSS pot aduce o contribuție semnificativă la cunoașterea realității istorice a relațiilor și interacțiunilor geopolitice din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Articol realizat de Alexandru Sudițoiu

Imagine preluată de pe website-ul descoperă.ro (http://www.descopera.ro/istorie/15029946-ziua-in-care-romania-a-devenit-unul-dintre-satelitii-moscovei-ce-prevedea-tratatul-inrobitor)

Bibliografie

1 Oxford Dictionary, „Subversion”, disponibil la: https://en.oxforddictionaries.com/definition/subversion, accesat la 04.02.2018.

2 Roger Trinquier, Modern Warfare: A French View of Counterinsurgency, Westpoint: Praeger Security International, 1964:34.

3 Arthur Honig și Ido Yahel, „The art of subversive conquest: How states take over sovereign territories without using military force”, Comparative Strategy, 2017, 36:4, 293-308.

4 Norman Polmar și B. Thomas Allen, Spy Book: The Encyclopedia of espionage, New York, Random House, 2004: 5.

5 Remus-Ioan Ștefureac, Conflictul secret din spatele scenei: România vs Rusia. 50 de ani de realități, mituri și incertitudini, 1964-2014, București: RAO, 2015.

6 Ibid.

7 Arthur Honig și Ido Yahel, „The art of subversive conquest: How states take over sovereign territories without using military force”, Comparative Strategy, 2017, 36:4, 293-308.

8 Christopher Andrew și Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București: Editura All, 1994: 487-491.

9 Remus-Ioan Ștefureac, Conflictul secret din spatele scenei: România vs Rusia. 50 de ani de realități, mituri și incertitudini, 1964-2014, București: RAO, 2015.

10 Ion Mihai Pacepa, Moștenirea Kremlinului. Rolul Spionajului în Sistemul Comunist de Guvernare, București: Humanitas, 2013.

11 Arthur Honig și Ido Yahel, „The art of subversive conquest: How states take over sovereign territories without using military force”, Comparative Strategy, 2017, 36:4, 293-308.

12 Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, București: RAO, 2011.

13 Ibid.

14 Ibid.

15 Dan Dungaciu și Mircea Malița, Istoria prin ochii diplomatului, București: RAO, 2014.

16 Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, București: RAO, 2011: 128.

17 Remus-Ioan Ștefureac, Conflictul secret din spatele scenei: România vs Rusia. 50 de ani de realități, mituri și incertitudini, 1964-2014, București: RAO, 2015.

18 Ibid.

19 Ibid.

20 Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist, București: Corint, 2017.

21 Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, București: RAO, 2011.

22 Remus-Ioan Ștefureac, Conflictul secret din spatele scenei: România vs Rusia. 50 de ani de realități, mituri și incertitudini, 1964-2014, București: RAO, 2015.

23 Ibid.

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply