Cultura de securitate – între izolaționism și riscul de contagiune a vulnerabilităților; România: între identitatea est-europeană și cea de membru UE și NATO

Cultura de securitate – între izolaționism și riscul de contagiune a vulnerabilităților; România: între identitatea est-europeană și cea de membru UE și NATO

posted in: Uncategorized | 0

Abstract

Acest eseu discută problematica definirii unei culturi de securitate a României în contextul apartenențelor multiple – la o comunitate de securitate, la o alianță militară, dar și la spațiul est-european. În virtutea apartenențelor multiple menționate, definirea unei culturi de securitate oscilează între asumarea integrală a unei direcții unitare a NATO, respectiv UE – ceea ce implică un proces de difuziune a normelor – și o abordare disjunsă din specificitățile naționale. Prima opțiune atrage și o uniformizare a vulnerabilităților avute în vedere, iar cea de-a doua poate duce la izolaționism. Având în vedere ideile preluate din teoria constructivistă a relațiilor internaționale – aplicând în acest caz teoria ”distribuției de cunoaștere” formulată de Wendt, dar și specificul unor comunități de securitate pluralistice așa cum au fost ele conceptualizate de Deutsch, va fi analizat felul în care conceptul de securitate oscilează între opțiunile de definire prezentate.

 

1. Introducere

În perioada post-Război Rece, respectiv după dezintegrarea ordinii bipolare și a sferelor de influență adjudecate de cele două mari superputeri – Statele Unite și Uniunea Sovietică, a existat teama instalării unui vid de putere în Europa de Est. Acest fapt, cuplat cu gravele probleme economice ale unor țări din spațiul ex-sovietic, a dus la orientarea clară a acestor state către instituțiile internaționale de securitate. În cazul României, a existat o orientare fermă către integrarea în spațiul Euro-Atlantic, respectiv în structurile Uniunii Europene și NATO.

Chiar dacă România a preluat multe dintre temele majore de securitate trasate de UE și NATO, caracteristicile naționale au continuat să joace un rol important în definirea culturii de securitate a țării. Pe de o parte, alegerea unei căi ”independente”, ca o reminiscență a finalului perioadei comuniste în care România s-a remarcat prin absența de-stalinizării (Petrescu 2003, p.174), ar duce la definirea unei culturi de securitate în care specificul național să predomine în fața unor abordări uniformizante trasate de UE și NATO. În același timp această ”dizidență” de securitate implică și riscuri – prin pericolul ieșirii de sub umbrela securității comune și al expunerii temerilor generate de apropierea de Federația Rusă dar și unor riscuri cu pericol de difuziune – cum sunt cele teroriste. În acest context, devine tot mai dificilă definirea clară a unei culturi de securitate, fără a oscila între absorbire și izolare.

 

2. Cultura de securitate – concepte teoretice și cazul României

Felul în care diferențele culturale contribuie la definirea unor politici de securitate a fost interpretat în diverse moduri. La un capăt al spectrului îi regăsim pe cei care atribuie determinanților culturali un rol important în definirea doctrinelor militare ofensive sau defensive și vorbesc despre existența unor subculturi politico-militare, referindu-se la ideile pe care actorii cu un rol important în definirea politicilor de securitate îl au despre rolul forțelor armate în plan național (Kier 1995, pp. 68-69). Pe de altă parte, fără a desconsidera influența culturii în definirea politicilor de securitate, alți autori atribuie un rol mai proeminent unor factori obiectivi – economici, tehnologici sau de mediu – precizând că în construirea unor discursuri culturale, actorii naționali beneficiază de mai multă autonomie (Ball 1993). Apoi, în timp ce admite existența unor diferențe culturale între state, Krause precizează că pentru a ajunge la aranjamente de securitate comune este necesar un proces de ”educație și dialog și în cele din urmă de schimbare a percepțiilor și a Weltanschauungen (percepție asupra lumii)” și subliniază legătura dintre factorii culturali și alte variabile în definirea politicilor de securitate națională și internațională (Krause 1999, p. 2).

Cultura de securitate poate fi definită ca un set de convingeri, valori și atitudini vizavi de riscuri și amenințări (Gariup 2009, p. 41) sau ca o anumită percepție asupra intereselor naționale (Krause 1999, p. 12). Astfel, odată cu apariția unor riscuri și amenințări noi apare și nevoia de redefinire a culturii strategice. În noul context european de securitate, difuziunea unor riscuri sau a percepțiilor asupra acestora (cazul crizei imigranților) a dus la punerea lor pe agenda temelor naționale de securitate. De exemplu, în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, România își asumă contribuțiile la securitatea comunității europene și NATO, însă în același timp notează, printre obiectivele naționale, ”asigurarea securității în regiunea Mării Negre” și ”aprofundarea cooperării cu statele vecine și cu cele din flancul estic al NATO”, ceea ce arată o conștientizare a rolului regional și a importanței conturării României ca putere regională în flancul estic. În cadrul sub-capitolului dedicat amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților naționale, este menționată necesitatea unei abordări extinse, în sensul unei agende deschise a securității, despre care Buzan spunea că trebuie menținută deschisă către riscuri de natură economică, de mediu sau socială, nu doar de natură militară (Buzan 1997). Chiar dacă amenințările din vecinătatea estică sunt menționate ca fiind cele mai importante, Strategia menționează și acele amenințări care nu reprezintă neapărat un pericol real pentru România, dar care sunt menționate ca atare de Uniunea Europeană și NATO, marcând astfel transferul unor norme și valori.

 

3. România ca spațiu intersecțional: efectul de contagiune a crizelor

Fluiditatea amenințărilor pentru membrii unei comunități de securitate cum este Uniunea Europeană, fac din state precum România un nod al crizelor multiple. Specificul spațiului virtual, dar și al tehnicilor de război hibrid pe care Rusia a început să le folosească în Crimeea și estul Ucrainei, au transformat România într-un spațiu intersecțional al amenințărilor ruse. Ca răspuns la amenințările din regiune, România s-a angajat ca începând cu 2017 și pentru o perioadă de 10 ani, să aloce 2% din PIB pentru Apărare. Media în Europa este de 1,46%, prin urmare efortul României de a atinge ținta de 2% înaintea altor state din regiune arată atât reafirmarea angajamentelor, cât și o dorință de a rămâne sub umbrela apărării colective.

Eforturile în cadrul UE și NATO de a contura o agendă de apărare comună arată că socializarea în sens instituțional duce la o uniformizare a intereselor. Alexander Wendt, reprezentant al Școlii Constructiviste, explică faptul că structura oricărui sistem social are la bază o triadă formată din condiții materiale, interese și idei. Semnificația acestora diferă în funcție de context și aceeași idee poate fi interpretată diferit de o putere revizionistă sau de una a status quo-ului. Wendt menționează și cunoașterea (ca ansamblu de idei) care intervine în cadrul structurilor sociale – cunoaștere privată sau comună (Wendt 1999).

În cazul cunoașterii private – un set de valori pe care actorii individuali, respectiv statele, și le formează pe baza unor considerente domestice sau ideologice – importanța majoră rezidă în felul în care este folosită pentru definirea intereselor naționale și a interpretării riscurilor și amenințărilor. Pe baza interacțiunii dintre state, valorile sau cunoașterea privată converg ca parte a unei  ”distribuții de cunoaștere”, generând o structură socială a cunoașterii (Wendt 1999, pp. 139-141). Asta înseamnă că putem vorbi de o cultură de securitate a UE (formată în baza acestei distribuții de cunoaștere), dincolo de cultura de securitate a fiecărui stat în parte. Cultura de securitate a UE poate fi privită din două unghiuri: fie ca o sumă a culturilor de securitate naționale – prin convergență sau uniformizare, sublinierea elementelor comune și minimizarea celor divergente – fie ca un produs, obținut efectul multiplicator: este vorba despre numitorul comun în cadrul politicilor sau al culturii de securitate (Gariup 2009, pp. 9-10).

Principiul asigurării și promovării păcii atât în interiorul cât și în vecinătatea sa situează Uniunea Europeană în categoria ”comunităților de securitate pluralistice”, definite de Karl Deutsch ca un sistem de state în cadrul căruia ”există siguranța reală că membrii comunității nu vor folosi forța fizică unul împotriva altuia, ci își vor rezolva disputele într-un alt mod” (Deutsch 1957 apud. Wendt 1999, p. 299).

În cazul României – după cum a scos în evidență criza imigranților –  aderarea la valorile comune este mai puternică în comparație cu unele state din regiune. Chiar dacă inițial cotele impuse de Comisia Europeană au fost refuzate, țara nu a făcut parte din grupul de patru țări (Grupul de la Vișegrad) – care s-au aliat ferm împotriva acestor cote. Caracteristicile unei comunități pluralistice de securitate, în mod particular preluarea normelor și valorilor comune – au dominat în cazul României.

Uniunea Europeană este însă o comunitate a cercurilor concentrice și una cu mai multe viteze, fiind mai puternică în nucleul său dur și mai slabă pe măsură ce procesul de difuziune a normelor și valorilor este mai slab. Ei bine, România are în acest caz un complex al periferiei, nefiind unul dintre membrii fondatori ai UE, dar nici în grupul decidenților care ar forma acum nucleul acesteia. Un rol periferic pentru România ar atrage riscuri suplimentare, țara fiind forțată la un izolaționism și la o reconfigurare a normelor și valorilor.

O alternativă ar putea fi formarea unor sub-grupuri regionale (ex. poziția celor patru țări în cazul crizei imigranților). Asta ar implica o participare activă la sub-grupuri formate în funcție de specificul fiecărei crize care afectează statele UE, prin acorduri sau înțelegeri bilaterale, care ar putea deveni importante. România se numără printre statele care nu are niciun acord bilateral cu Rusia, de pildă (amintim acordurile pentru Prevenirea Activităților Militare Riscante – DMA, dar și Acordurile pentru Prevenirea Incidentelor pe mare – INCSEA)  (Munich Security Report 2017, p. 28).

În cadrul NATO, aceeași tendință a formării de clustere sub-regionale sau de cooperări bilaterale prinde formă – prin punerea în comun a capabilităților militare. În această categorie se încadrează conceptul de ”Smart Defense” al NATO, dar și cel de ”Pooling and Sharing” al Uniunii Europene. Drieskens et al. notează că formarea clusterelor are loc în afara organizațiilor multilaterale ca NATO și UE (Drieskens and van Schaik 2014), însă ele nu pot fi complet separate de procesele acestor organizații, punând bazele unor colaborări bilaterale care cu siguranță conduc la cooperare, între respectivele state care formează clusterele, și în interiorul NATO sau UE.

4. Concluzii

Chiar dacă a luat parte la multe dintre acțiunile de cooperare dintre NATO și UE – dintre care amintim participarea cu contingente la operațiuni precum Concordia, în Macedonia, ISAF în Afghanistan – România are însă în continuare un rol periferic, chiar și când vine vorba de aceste tipuri de aranjamente de securitate. Poziția sa, specifică și culturii de securitate, este mai degrabă una a dependenței decât a inițiativei.

Prin procesul de difuziune a normelor și de preluare a valorilor specifice organizațiilor din care face parte, România și-a însușit o cultură de securitate care combină elemente exogene și endogene – respectiv riscuri și amenințări din spectrul de securitate global, regional, cu cele specifice mediului național. Fiind intersectată în prezent de mai multe crize, chiar și indirect prin statutul de țară membră a UE și NATO, România nu poate avea o poziție unitară cu privire la aceste crize.

Pe de altă parte, preluarea prin difuziune a valorilor euro-atlantice și crearea unei culturi a dependenței poate duce, pe termen lung, la ignorarea unor aspecte locale importante, așa cum s-a întâmplat în întârzierea cu care România se aliniază la noul concept al clusterelor, sau al Națiunilor Cadru, așa cum a fost definit în cadrul Summitului NATO din Țara Galilor. Ei bine, având în vedere tendința de fragmentare care se face simțită în prezent în cadrul UE, dar care se întrevede și în cadrul NATO, dar și faptul că țările europene contribuie cu doar circa 25% din totalul bugetului Alianței, România ar putea risca izolarea volens-nolens în cazul în care nu va reuși integrarea unor elemente proprii, specifice, în cultura de securitate, care să conducă spre definirea unui rol regional mai puternic și spre inițiative de securitate care să o pregătească atât pentru riscurile existente din regiune – migrație, poziția revanșardă a Rusiei, cât și pentru cele emergente – atacuri teroriste sau riscuri de conflicte militare la scară redusă.

Bibliografie

  • Ball, Desmond 1993. Strategic Culture in the Asia-Pacific Region, Strategic Studies, 3:1, 44-74.
  • Buzan, Barry 1997. Cooperation and Conflict, London: SAGE Publications, 32:1, 5-28.
  • Deutsch, Karl et al. 1957. “Political Community and the North Atlantic Area”, Princeton: Princeton University Press, apud. Wendt, Alexander 1999. Social Theory of International Politics. Cambridge: Cambridge University Press.
  • Drieskens, Edith and van Schaik, Louise G. (edit.) 2014. The EU and Effective Multilateralism. Internal and External reform policies. Abingdon: Routledge.
  • Gariup, Monica 2009. European Security Culture. Language, Theory, Policy. Surrey: Ashgate
  • Kier, Elizabeth 1995. Culture and Military Doctrine: France between the Wars. În International Security, 19:4, 65-93.
  • Krause, Keith 1999. Culture and Security. Multilateralism, Arms Control and Security Building. London: Frank Class Publishers.
  • Munich Security Report 2017. Post-Truth, Post-West, Post-Order? https://www.securityconference.de/en/discussion/munich-security-report/munich-security-report-2017/
  • NATO 2016. Warsaw Summit Communiqué. http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_133169.htm
  • Petrescu, Dragos 2003. The Collapse of Communism in Hungary and Romania: a Comparative Analysis. În Studia Politica. Romanian Politica Science Review, Vol. III, Number 1, București: Meridiane.
  • Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019. http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Tarii_1.pdf
  • Wendt, Alexander 1999. Social Theory of International Politics. Cambridge: Cambridge University Press.

Articol redactat de Oana Mihalache

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply