Constructivismul în relațiile internaționale și studiile de securitate

Constructivismul în relațiile internaționale și studiile de securitate

posted in: Uncategorized | 0

Sfârşitul Războiului Rece a adus un nou val de schimbări în studiul relaţiilor internaţionale, niciuna dintre cele două paradigme raţionaliste de notorietate în acea perioadă – neorealismul sau neoliberalismul – nereuşind să prezică sau să înţeleagă, prin mijloacele proprii, în mod satisfăcător, schimbările sistemice ce remodelau ordinea internaţională. Spre exemplu, teoria neorealistă nu oferea suficiente informaţii legate de modul în care va evolua balanţa de putere într-o epoca ce urma să nu mai fie dominată de cele două blocuri principale din timpul Războiului Rece şi care avea să devina automat mult mai volatilă.[1] Ascensiunea constructivismului urma să înlocuiască liniile principale de dezbatere, creând altele noi, între raţionalism şi constructivism şi între teoriile critice şi constructivism, dezbateri ce erau aveau să facă loc acestei noi teorii printre paradigmele dominante în relaţiile internaţionale.

Este important de observat şi faptul că teoria constructivistă s-a dezvoltat în tandem cu unele evoluţii în cadrul altor discipline sociale, precum filosofia şi sociologia. Sociologul Anthony Giddens (1984), spre exemplu, propune în această perioadă conceptul de structurare, prin care oferea o cale de analiză a raporturilor dintre structuri şi actori, structurile, în viziunea sa nedeterminând comportamentul actorilor[2]. Dimpotrivă, Giddens propune o abordare în care actorii pot transforma structurile reflectând şi acţionând asupra lor în diverse moduri. Fără să ma opresc mai mult asupra acestei abordări, doresc să subliniez aici doar faptul că această evoluţie a sociologiei a oferit constructivismului un resort în modificarea viziunii teoriilor sale referitoare la mediul anarhic.

 

Constructivismul în relațiile internaționale

Spre deosebire de o mare parte din teoriile relaţiilor internaţionale, precum neorealismul, accentul constructivismului nu cade pe factorul material. Materialismul lipseşte cu desăvârşire în viziunea constructivistă, factori precum distribuţia puterii materiale, capabilităţile militare sau economice, nemaiavând un rol dominant în ghidarea comportamentelor actorilor statali. Locul materialului este luat în paradigma constructivistă de social. Lumea socială nu este văzută însă ca o entitate obiectivă sau externă conştiinţei umane ci este percepută la nivel intersubiectiv. Pentru constructivişti, noțiunea de sistem nu este altceva decât un cumul de idei şi norme prin care, odată ce acţionăm asupra lor, modificându-le, putem modifica implicit întreaga percepţie despre sistemul în sine. Personal consider că această schimbare de optică asupra mediului anarhic al relaţiilor internaţionale reprezintă cea mai mare reuşită a constructivismului, deoarece astfel s-a reușit deschiderea unor noi căi de cercetare, încă neexplorate până atunci.

Teoria constructivistă a fost secționată de către cercetătorii săi în două mari ramuri: cea convenţională şi cea critică. Această categorisire a fost tratată de Ted Hopf în lucrarea sa –   The Promise of Constructivism in International Relations Theory (1998). Constructivismul convenţional şi cel critic împărtăşesc în mare parte fundamentele teoretice, ambele concentrându-se pe ”denaturalizarea” lumii sociale și pe accentuarea construcției sociale și implicit a factorului uman. Astfel, ambele viziuni cad de acord asupra contextualizării datelor analizate și a înțelegerii lor în strânsă conexiune cu mediul dinc are au fost preluate, pentru înțelegerea semnificației lor (Hopf, 1998: 182).

Punctul unde cele două ramuri ale constructivismului își despart viziunea este însă modul în care acestea percep conceptul de identitate. Pe scurt, în timp ce perspectiva convențională dorește să descopere identitățile și practicile sociale de reproducere ale acestora pentru a oferi ulterior o imagine a modului în care identitățile implică anumite acțiuni, perspectiva critică nu este preocupată de efectele pe care le produc identitățile, ci de demontarea miturilor asociate cu formarea identității (Hopf, 1998: 183-184).

Mergând pe direcția formelor de constructivism, în funcție de nivelul de analiză, în anii `90 au fost reliefate trei tipuri de constructivism: sistemic, unitar și holist. Mă voi opri puțin asupra lor pentru a prezenta caracteristicile fiecăruia.

 

Constructivismul sistemic

Cel mai influent reprezentant al constructivismului care a adoptat acest model a fost, fără doar şi poate, Alexander Wendt, care a publicat o serie de lucrări în acest sens cu precădere pe parcursul ultimul deceniu al secolului trecut. [3]  Înainte de a prezenta pe scurt abordarea lui Wendt, doresc să menționez faptul că analiza sa este cunoscută ca fiind una sistemică întrucât dezbaterea în cadrul lucrărilor sale se concentrează pe modul în care statele se comportă şi interacţionează în condiţiile sistemului anarhic şi nu pe rolul elementelor interne.

Constructivismul şi neorealismul cad de acord asupra stării anarhice a sistemului internaţional şi asupra faptului că statele doresc să se afle într-o poziţie sigură, cât de mult lipsită de ameninţări. Wendt însă a căutat prin lucrările sale să evadeze din logica neo-realistă conform căreia mediul anarhic al sistemului internaţional ghida în mod automat statele către consolidarea puterii pentru a-şi asigura supravieţuirea. Wendt considera că această funcţie de auto-ajutor nu este dată, nu este o axiomă, ci se bazează pe interacţiunea dintre actorii statali, proces în interiorul căruia statele îşi creează o anumită identitate şi îşi dezvoltă anumite interese. Mai mult, aceasta este percepută ca o instituţie, una din diversele structuri formate pe baza identităţii şi a interesului care se pot forma în condiţii de anarhie (Wendt, 1992: 399). Pentru neo-realişti în schimb statele ştiu dinaintea procesului de interacţiune cine sunt şi ce vor (Robert and Sorensen, 2006: 168), pentru Wendt procesul de interacţiune creează identităţile şi interesele.[4] Structura nu deţine existenţă sau putere cauzală în mod separat faţă de procese în perspectiva constructivistă (Wendt, 1992: 394).

Referitor la conceptul de anarhie, Wendt distinge în Social Theory of International Politics (1999) între trei tipuri de anarhie pe baza a trei culturi diferite: Hobbesiană, Lockeană şi Kantiană. Deşi Wendt încadrează aceste trei tipuri de anarhie pe o axă temporală, acesta nu susţine exhaustivitatea lor. Conform lui Wendt anarhia hobbesiană a dominat sistemul internaţional până la momentul păcii de la Westphalia, în secolul XVII. În cadrul acestui model de mediu anarhic, statele se percep reciproc ca inamici, conflictul fiind pe cale de consecinţă un factor nu sine qua non ci mai degrabă unul care ar putea survenii oricând.

Logica acestui tip de anarhie poate fi rezumată ca „un război împotriva tuturor”, actorii neputând să se bazeze pe ajutorul reciproc, ci doar pe procesul de auto-ajutor, supravieţuirea depinzând doar de puterea militară (Wendt, 1999: 265). În logica aceleaşi viziuni, tipul lockean de anarhie s-a extins până la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Abordarea lockeană recunoaşte faptul că statele se percep ca rivale însă în acelaşti timp acestea îşi recunosc dreptul de a exista. Această recunoaştere însă nu merge până într-acolo încât statele să renunţe la violenţă în disputa dintre ele (Wendt, 1999: 279). Ultimul tip de anarhie propus de Wendt, cel Kantian, a evoluat, în perspectiva sa, în rândul statelor nord-atlantice şi al democraţiilor liberale începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi propune un tip diferit de abordare, plecând de la prezumţia că actorii se percep reciproc ca prieteni şi astfel se ajută reciproc în eventualitatea agresiunii unei terţe părţi (Wendt 1999: 299). Războiul din această perspectivă nu este scos complet în afara calculelor, ci doar nu mai este perceput ca o cale legitimă de rezolvare a disputelor (Wendt 1999: 300).

 

Constructivismul unitar

Constructivismul unitar poate fi uşor înţeles ca fiind opusul celui sistemic. Astfel, în loc să se concentreze pe factorii externi, cercetătorii care au adoptat acest model s-au axat pe factorii interni[5] în explicarea comportamentului statelor într-un sistem anarhic. Unul dintre cercetătorii care au abordat acest tip de constructivism este Peter Katzenstein prin analizele sale asupra politicilor naţionale de securitate din Germania şi Japonia (1996, 1999). Katzenstein a încercat să explice de ce două state cu un trecut militar, politic sau economic asemnănător au adoptat politici de securitate diferite, atât pe plan intern, cât şi extern. Katzenstein găseşte răspunsul acestei întrebări în importanţa normelor şi politicilor naţionale (Burchill et al., 2005: 200). Deşi nu respinge complet importanţa teoretizării sistemice, Katzenstein consideră că aceasta nu poate lua locul modului în care construcţia internă a statelor afectează alegerile pe care acestea le iau în sistemul internaţional, accentuând  importanţa factorilor culturali şi identitari în acest proces (Katzenstein, 1996: 537).

 

Constructivismul holist

Aşa cum sugerează şi numele, acest ultim tip caută să identifice o cale de mijloc, o îmbinare între perspectiva sistemică şi cea unitară. De asemenea, putem deduce faptul că viziunea constructivismului holist uneşte într-o abordare comprehenisivă contribuţia abordării sistemice şi a celei unitare în conturarea identităţii şi intereselor statelor. Abordând în primul rând dinamica schimbărilor ce aveau loc la nivel global, cercetătorii holişti ai constructivismului şi-au concentrat în special atenţia pe relaţia constitutivă mutuală dintre „ordinea internaţională” şi stat (Burchill et al., 2005: 201). În Theories of International Relations (2005), Christian Reus Smith remarca faptul că această perspectivă s-a împărţit la rândul ei pe două direcţii, una avându-l ca reprezentant principal pe John Ruggie şi axându-se pe schimbările majore ale sistemelor internaţionale și pe importanța schimbării epistemelor sociale, iar cealaltă accentuând pe care ideile şi viziunile noi le comportau în relaţiile internaţionale (Kratochwil, 1993; Koslowski and Kratochwil, 1995).

 

Constructivismul în studiile de securitate – Şcoala de la Copenhaga

La începutul anilor ’90, sub impactul schimbărilor majore aduse de sfârșitul Războiului Rece, ia naștere în cadrul dezbaterii constructiviste un cadru teoretic pentru pentru aplicarea acestei paradigme în domeniul studiilor de securitate. Această nouă abordare și-a propus și, consider eu că a și reușit, să impună un nou mod de abordare a securității, unul care să țină pasul cu noile realități post 1990. Lucrarea definitorie pentru noile viziuni și concepte aduse de Școala de la Copenhaga[6] a fost publicată în 1998, și i-a avut ca principali autori pe Barry Buzan, Ole Waver și Jaap de Wilde, purtând titlul: Security: A New framerwork for Analysis. Viziunea de bază a securității din prisma Școlii de la Copenhaga este aceea că securitatea este un construct social, această școală de gândire preocupându-se în principal de definirea modului în care securitatea capătă sens prin procese intersubiective, cât și de consecințele politice ale acestor construcții de securitate.

Lumea de după Războiul Rece avea nevoie de viziuni și concepte mai largi. Odată cu trecere de la un sistem bipolar la unipolarism, viziunile de ”ieri” deveneau brusc insuficiente, inaplicabile sau depășite. În ceea ce privește studiile de securitate, accentul pus în mod legitim în perioada Războiului Rece pe latura militară şi politică a securității nu mai putea fi tratat în continuare în același mod tradiţional și asta pentru că noua realitate impunea includerea pe agenda de securitate a statelor a unor subiecte tratate complet marginal până în 1990, precum schimbările climatice, sărăcia sau drepturile omului.

Abordarea securităţii din perspectiva Şcolii de la Copenhaga se axează pe trei concepte centrale dezvoltate de Ole Weaver (2004): ”sectoarele” (securităţii), ”complexele regionale de securitate” şi conceptul de ”securitizare”.  Referitor la primul concept, Barry Buzan, definea sectoarele ca domenii[7] care comportă anumite tipuri de interacţiuni de securitate (Buzan et al. 1998: 7–8). Al doilea concept cheie subliniază importanţa nivelului regional de analiză în perspectiva constructivistă şi afirmă faptul că există regiuni într-atât de interconectate încât dilemele de securitate ale actorilor sau ale unităţilor ce o formează nu mai pot fi abordate în mod independet, ci necesită o abordare unitară (Buzan and Weaver, 2003: 44). Totuşi, conceptul cel mai dezbătut al acestei paradigme este cel al securitizării, dezbătut pentru prima dată în amănunt de către Ole Weaver în 1995 în lucrarea – Securitization and Desecuritization.

Pe scurt prin acest concept teoreticienii constructivişti sugerau faptul că o anumită problematică devine o problemă de securitate pe agenda relaţiilor internaţionale nu pe baza ameninţării obiective, directe, pe care aceasta o poate reprezenta pentru un stat sau pentru oricare alt obiect de referinţă[8] ci, mai degrabă, pe baza unui discurs care defineşte problema în cauză ca fiind o ameninţare existenţială pentru obiectul de referinţă. Recurgând la acest proces de securitizare, actorul care îl iniţiază devine îndreptăţit, în măsura în care acest discurs este acceptat de o masă considerabilă de indivizi, să acţioneze asupra problemei şi să aplice astfel măsuri pentru a acţiona împotriva sa. Este foarte important de remarcat faptul că pentru Şcoala de la Copenhaga, securitatea şi, implicit, procesul de securitizare, nu reprezintă un succes, ci dimpotrivă, un eşec în a administra o problemă prin instrumentele politicilor normale.[9] Punând în practică procesul de securitizare, elitele reuşesc astfel să ocolească sau să scurcircuiteze proceduri, norme şi reguli standard aplicabile şi să impună în schimb măsuri punitive concrete şi rapide împotriva problemei de securitate proaspăt create. Dacă securitizarea a captat percepţia unei mase suficient de mare de oameni, tot acest proces poate trece nu numai ca nesancţionat de opinia publică, ci chiar ca fiind legitim, în cele din urmă (Weaver, 1995: 29; Buzan et al: 23-26).

La modul practic, procesul de securitizare se desfășoară sub forma unor construcții discursive (”speech acts”). Acestea nu trebuie confundate cu emiterea unor viziuni proprii sau a unor preferințe a unui actor oarecare asupra unui obiect de referință, ci ar trebui înțelease în cheia descrisă mai sus, aceea a mutării obiectului de referință într-o umbră amenințătoare care pretinde o legitimare a utilizării forței sau a oricărui alt mijloc necesar pentru a o bloca (Weaver, 1995: 55). Unul dintre cele mai sugestive exemple de securitizare poate fi identificat în legitimarea intervenției americane în Afghanistan din 2002. Oricine studiază, chiar și superficial, discursul de atunci a lui George W. Bush[10], va observa accentul făţiş pus pe amenințarea imediată la adresa SUA pe care o reprezenta ”axa răului”, formată din Iran, Coreea de Nord și Irak. De menționat de asemenea este conceptul de „desecuritizare”, un concept opus celui de „securitizare”, și pe care constructiviştii îl preferă în pofida celui din urmă. Așa cum se poate intui, acest concept presupune retragerea unor anumite problematici din tărâmul securităţii, către domeniul „politicilor normale” (Dislaya, 2013).

 

Critici la adresa constructivismului

Așa cum am putea preconiza, principalele critici îndreptate împotriva constructivismului provin din partea teoriilor materialiste și în special din direcția neorealismului iar în acest studiu am să mă opresc doar asupra unora dintre acestea. Principala obiecție pe care aceștia o aduc este accentul mult prea mare pe care cercetătorii constructiviști îl pun pe importanța normelor, în special în mediul internațional. Neorealismul nu poate să perceapă ca fiind realizabilă posibilitatea ca două sau mai multe state să poată renunța la logica belicoasă a urmăririi intereselor proprii în avantajul unei relații de prietenie la baza căreia ar sta interacțiunea lor socială. În perspectiva lor, anarhia, capabilitățile ofensive și incertitudinea intențiilor unui stat fac ca reacțiile celorlalte state să fie automat agresive în încercarea lor de a-și prezerva securitatea (Mearsheimer 1995: 367).

Dale Copeland (2000) vorbește de asemenea despre lipsa conceptului de incertitudine din analiza constructivistă în abordarea intențiilor celorlalte state. Realismul percepe incertitudinea ca pe un alt efect al anarhiei. În cadrul ei statele vor căuta întotdeauna să-și asigure securitatea iar măsurile întreprinse în această direcție vor fi percepute în mod eronat de alte sate drept niște mișcări împotriva lor. Astfel, aflându-se într-o dilemă de securitate, celelalte state vor căuta la rândul lor să își consolideze forțele pentru a se proteja. Totodată, în aceeași lucrare Copeland adaugă problema decepției care poate intervenii în interacțiunea unor actorii statali, proces care nu este unul sincer din perspectiva neo-realiștilor ci, dimpotrivă, este un proces în cadrul căruia fiecare stat urmărește să își atingă interesul (Copeland, 2000: 201-203).

Cu siguranță, criticile la adresa constructivismului nu se rezumă la cele amintite. Deși această teorie a adus o întreagă nouă perspectiva în relațiile internaționale, având cel puțin meritul de a schimba viziunea în care înțelegem mediul anarhic al politicilor globale, cu toate acestea constructivismul rămâne perfectibil. Totodată Școlii de la Copenhaga, cea care a dezvoltat teoria constructivistă în domeniul securității,  a rămas rezervată în a răspunde la o seamă de întrebări care au luat naștere în abordarea sa. Spre exemplu: „Cum putem știi când o problematică a fos securitizată cu succes?” sau „Ce tip de audiență trebuie să fie convinsă atunci când se încearcă legitimarea procesului de securitizare?” (Williams, 2008: 70-71).

 

Concluzii

Consider că teoria constructivistă deține în primul rând meritul incontestabil de a fi actualizat modul în care putem privi relațiile internaționale, insuflând o viziune mult mai concentrată pe importanța indivizilor și a ideilor în modelarea politicilor internaționale într-o epocă în care celelalte paradigme din relațiile internaționale se confruntau cel puțin cu o anumită confuzie în ceea ce privește dezvoltarea unei abordări concrete a lumii post Război Rece. În mod corect, conceptele pe care constructivismul le propune au permis analizare într-un mod mult mai profund, a politicilor globale și a dinamicilor de securitate.

Deși recunosc sistemul anarhic, pentru constructiviși acesta nu este carazterizat a priori de violență ci este doar rezultatul interacțiunii actorilor ce îl compun, a ideilor, conceptelor, credințelor și discursurilor lor. De asemenea, la nivel statal constructivismul apreciază rolul structurii interne a statului ca fiind un element foarte important în construirea modului în care statul se va comporta pe arena internațională.

Școala de la Copenhaga deține deopotrivă meritul de a fi schimbat logica în care conceptul de securitate era perceput până la apariția sa, exinzând dezbaterea securității în noi sectoare vitale neglijate până în acele momente. Totodată Școala de la Copenhaga vine cu un nou cadru de analiză a securității, mult mai elaborat, bazat pe concepte precum cel de securitizare care urmau să ofere o întreagă nouă înfățișare dezbaterilor din domeniu.

 

Bibliografie

Buzan, Barry, and Ole Wæver. Regions and powers: a guide to the global security order. Cambridge: Cambridge University Press, 2003.

Copeland, Dale C. „The Constructivist Challenge to Structural Realism: A Review Essay.” International Security 25, no. 2 (2000): 187-212.

Diskaya, Ali . „Towards a Critical Securitization Theory: The Copenhagen and Aberystwyth Schools of Security Studies.” E-International Relations. Accessed May 31, 2017. http://www.e-ir.info/2013/02/01/towards-a-critical-securitization-theory-the-copenhagen-and-aberystwyth-schools-of-security-studies/.

Giddens, Anthony. The Constitution of Society: Outline of the Theory of Structuration. Berkeley: University of California Press, 1984.

Hampson, Fen Osler, Barry Buzan, Ole Waever, and Jaap De Wilde. „Security: A New Framework for Analysis.” International Journal 53, no. 4 (1998): 798.

Hopf, Ted. „The Promise of Constructivism in International Relations Theory.” International Security 23, no. 1 (1998): 171-200.

Jackson, Robert and Sorensen, Georg. Introduction to International RelationsTheories and Approaches. 3rd edition. Oxford University press, 2006.

Katzenstein, Peter J. Mitteleuropa: between Europe and Germany. Providence, RI: Berghahn Books, 1997.

Katzenstein, Peter J. Norms and national security: Japans police and military as agents of nonviolence. Ithaca, NY: Cornell University Press, 1996.

Keohane, Robert O. After hegemony: cooperation and discord in the world political economy. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1984.

Keohane, Robert Owen., and Joseph S. Nye. Power and interdependence: world politics in transition. Boston, MA: Little, Brown, 1977.

Kratochwil, Friedrich, ‘The embarrassment of changes: neorealism as the science of realpolitik without politics’, Review of International Studies, 19(1) (1993): 63–80.

Mearsheimer, John J. The false promise of international institutions. Cambridge, MA: Harvard University, John M. Olin Institute for Strategic Studies, 1995.

Onuf, Nicholas Greenwood. World of our making. South Carolina: University of Southern California Press, 1989.

Scott, Burchill et al. Theories of International Relations. 3rd edition. Hampshire: Palgrave Macmillan, 2005.

Wæver, Ole. ‘Aberystwyth, Paris, Copenhagen: new schools in security theory and their origins between core and Periphery’. Paper presented at International Studies Association Conference, Montreal, 17–20 March (2004).

Wæver, Ole. Securitization and Desecuritization. København: Centre for Peace and Conflict Research, 1995.

Waltz, Kenneth N. Theory of international politics. Berkeley, CA: University of California, 1979.

Wendt, Alexander. „Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics.” International Organization 46, no. 02 (1992): 391.

Wendt, Alexander. Social theory of international politics. Cambridge: University Press, 1999.

Williams, Paul. Security studies: an introduction. London and New York: Routledge, 2008.

[1] Paradigma neo-realistă considera faptul că odată cu sfărşitul Războiului Rece vor exista state care vor balansa puterea Statelor Unite, ca un exercițiu de asigurare a securităţii lor, ceea ce ar conduce la apariţia unor alte noi mari puteri. Acest lucru nu avea să se întâmple însă, cel puţin nu imediat sau până în perioada în care avea loc dezbaterea. Walt (2002) afirma însă că acest lucru se va întâmpla totuși cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu. Astăzi putem identifica viziuni diferite asupra acestei perspective, existând păreri legitime care văd în emergenţa puterii Chinei o balansare a puterii americane. Vezi, spre exemplu: http://www.globalresearch.ca/china-rise-fall-and-re-emergence-as-a-global-power/29644  accesat la 31.05.2017.

[2] Consider totuși că această viziune este una criticabilă întrucât dacă, ipotetic, sistemul internațional ar deveni ierarhic și nu anarhic, în acest caz ”structura”, adică sistemul internațional ar constrânge automat ”actorii”, adică statele.

[3] Dintre acestea am putea enumera: The Agent-Structure problem in international relations theory (1987);  Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics (1992); Collective identity formation and the international state (1994); Constructing international politics (1995); Social Theory of International Politics (1999).

[4] În Anarchy is What States makes of it: The Social Construction of  Power Politics (1992), Wendt prezintă identităţile actorilor ca fiind baza intereselor acestora. În viziunea sa, actorii nu deţin un set prestabilit de interese independent de contextul social.

[5] Conform lui Reus-Smit în Theories of International Relation (2005), prin factori interni putem înţelege relaţia dintre normele sociale şi legale şi identităţile şi interesele statelor.

[6] Denumirea provine de la locația în care majoritatea cercetărorilor acestei școli își desfășurau activitatea în anii `90 ” Copenhagen Peace Research Institute”.

[7] Spre exemplu: domeniul militar, politic, societal etc.

[8] În analiza securităţii statul şi, mai apoi, naţiunea, au reprezentat principalele două obiecte de referinţă.

[9] Pentru Şcoala de la Copenhaga conceptul de securitizare este perceput în opoziţie cu cel de politizare sau cu normal politics acesta din urmă fiind definit de domnia legii cât şi de o dezbatere publică deschisă.

[10] Acestea se poate consulta la adresa http://www.washingtonpost.com/wpsrv/onpolitics/transcripts/sou012902.htm, accesată la 31.05.2017.

Articol redactat de Vlad Irimie, membru al GSS

 

 

______________________________________________________________________________________________ Opiniile prezentate în articol aparțin exclusiv autorului, acesta fiind unicul responsabil de conținutul textului. Acestea nu constituie poziția oficială a GSS.

Leave a Reply